În „Eseu despre luciditate”, Jose Saramago își începe povestea într-o țară nenumită aflată în zi de votare. Deși prezența la vot în primele două treimi ale zilei este scandalos de redusă, reprezentanții partidelor (fie ele de la putere sau din opoziție) spunând că e un atentat pentru democrație dacă oamenii o țin tot așa, cândva pe la ora 16 se produce un fenomen inexplicabil: toată lumea iese la vot și se creează cozi imense. La finalul zilei de votare, peste 95% dintre cetățenii cu drept de vot se prezentaseră la urne, iar sistemul de care tocmai vorbeam felicită cetățenii pentru exemplul de civism și se laudă în presă cu rezultatele lor de excepție. Doar că numărarea voturilor aduce un șoc și mai mare: peste 70% dintre buletinele de vot introduse în urne erau voturi nule.

Sistemul decretă starea de urgență, spune că ce fac cetățenii este nici mai mult nici mai puțin decât anarhism și pun pe urmele acestora toate resursele la dispoziție din partea Internelor, Apărării și mai ales a Serviciilor. Se decide repetarea alegerilor, săptămâna următoare. Prezența la vot crește un pic, iar la numărare, stupoare: numărul de voturi nule la al doilea scrutin crește la 83%. Mai mult decât atât, spionii trimiși de diversele ministere la toate secțiile de votare nu află nimic despre vreo conspirație sau un plan diabolic al populației. Singurul lucru de care se puteau agăța era un lucru pe care un cetățean obișnuit i-l spusese prietenului său, în timp ce stăteau la coadă să voteze, într-un orășel de provincie: „într-o zi trebuia să se întâmple”. Respectivul cetățean este ridicat de poliție, dus într-un beci întunecos, și interogat astfel de către un domn în uniformă:

-         Recunoașteți că ați spus persoanei care era cu dumneavoastră că într-o zi trebuia să se întâmple?

-         Da, recunosc.

-         Gândiți-vă bine înainte de a răspunde: la ce vă refereați cu aceste cuvinte?

-         Vorbeam de despărțirea mea de soție.

-         Despărțire sau divorț?

-         Divorț.

-         Și care erau sentimentele dvs în legătură cu acel divorț?

-         Cred că un pic de furie și un pic de resemnare.

-         Mai mult furie sau mai mult resemnare?

-         Mai mult resemnare, presupun.

-         Nu vi se pare, dacă e așa, că poate cel mai firesc ar fi fost să scoateți un suspin, în special dacă stăteați de vorbă cu un prieten?

-         Nu pot să jur că n-am suspinat, nu-mi amintesc.

-         Ei bine, noi avem certitudinea că n-ați suspinat.

-         Cum puteți ști, dacă nu erați acolo?

-         Și cine v-a spus dvs. că nu eram acolo?

-         Poate prietenul meu își amintește să mă fi auzit suspinând, nu trebuie decât să-l întrebați.

-         După câte se vede, prietenia dvs. pentru el nu e prea mare, dacă vreți să-l chemăm și pe el aici.

-         Ah, asta nu.

-         Foarte bine.

-         Acum pot să plec?

-         Ce idee! Mai întâi răspundeți la întrebarea pe care v-am pus-o!

-         Care întrebare?

-         La ce vă gândeați cu adevărat când i-ați spus prietenului dumneavoastră acele cuvinte?

-         Am răspuns deja.

-         Dați-ne alt răspuns, acela n-a fost bun.

-         Era singurul pe care vi-l putem da, pentru că era adevărul.

-         Asta e ceea ce credeți dvs.

-         Doar dacă mă apuc să inventez...

-         Faceți-o, pe noi nu ne deranjează deloc să inventați răspunsurile pe care le credeți de cuviință. Cu timp și răbdare, plus aplicarea anumitor tehnici, veți ajunge la ce dorim să auzim.

-         Spuneți-mi atunci care este răspunsul corect și haideți să terminăm cu asta!

-         Ah, nu, așa nu ar avea nici un farmec! Ce idee aveți despre noi, dragă domn, noi avem o demnitate științifică de respectat, o conștiință profesională de apărat, pentru noi e foarte important să fim capabili să demonstrăm superiorilor noștri că merităm banii pe care ni-i plătesc.

-         Sunt pierdut.

-         Nu vă grăbiți.