(continuare din numărul precedent)

[...] „Tipul de izolare care a făcut să fim înalți și scunzi, albi și negri sau a creat alte variații ale speciei nu ne-a protejat de modul exploziv de avansare a limbajului. A trecut munții și oceanele de parcă n-ar fi fost acolo. A venit ca urmare a unei nevoi? Nu. Celelalte cinci mii de specii de mamifere se descurcă bine-mersi fără el. Dacă a fost util? O, da!  Mai putem indica și faptul că, atunci când limbajul a apărut (acum un milion de ani, zice-se), creierul a fost luat prin surprindere, nu-și făcuse nici un plan în acest sens. Pur și simplu a invadat zonele cel mai puțin specializate ale creierului. Odată, în timpul unei conversații la Institutul Santa Fe, i-am sugerat președintelui nostru, David Krakauer, că limbajul a acționat asupra creierului așa cum acționează un parazit care își infestează gazda. David mi-a spus că și el s-a gândit la asta, fapt ce m-a mulțumit profund, pentru că David e foarte deștept. Sigur, asta nu înseamnă că creierul uman nu era deja structurat pentru o asemenea misiune. În fond, ce alt organ l-ar fi putut procesa? Diferența între istoricul unui virus și acela al limbajului este că virusul a apărut grație selecției darwiniene, iar limbajul nu. Virusul este o mașină bine construită. Dă-l mai departe. Modifică-l un pic. Potrivește-l. Apasă. Bun, se potrivește perfect. Dar grămada de gunoi rămasă în urmă conține o sumedenie de viruși care nu au reușit.

În cazul limbajului, nu vedem selecția naturală la treabă, nu avem niște rămășițe rămase în urma încercărilor repetate. Pentru că limbajul nu este un sistem biologic și pentru că nu există decât unul, în univers: anume, proto-limbajul aflat la originea tuturor limbilor pe care le vorbim astăzi.

Persoanele influente despre care vorbeam deunăzi vor zâmbi la acest punct, gândindu-se la Lamarckismul (nota mea – ideea că un organism poate transmite propriile însușiri urmașilor în timpul vieții) prost camuflat din acest fragment. Am putea încerca să-l ocolim prin diverse strategii sau redefiniri, dar probabil nu vom avea prea mult succes. Darwin era, desigur, neinteresat de ideea mutațiilor moștenite, de pildă problema tăierii cozii câinilor. Dar moștenirea ideilor rămâne un subiect complicat. Cu greu le poți considera altfel decât dobândite. Cum procedează inconștientul atunci când lucrează este un proces foarte puțin cunoscut, dacă nu cumva complet necunoscut. E o zonă ignorată și de studiile asupra inteligenței artificiale, acestea părând că se dedică mai mult analiticii și problemei dacă creierul este sau nu ca un computer. Au decis că nu este, dar asta nu este cu totul adevărat.

Dintre însușirile cele mai importante ale inconștientului, insistența e poate cea mai notabilă. Cu toții suntem familiarizați cu visele repetitive. Grație lor, ne putem imagina propriul inconștient ca o sumă de mai multe voci: „nu pricepe, nu?”. „Nu. E destul de prost. Ce să facem?”. „Ai încercat să o folosești pe maică-sa?”. „Maică-sa a murit”. „Și ce dacă?”.

De unde știe inconștientul că nu pricepem un mesaj și cum știe când l-am înțeles? Ce anume nu știe? E greu să nu trag concluzia că inconștientul pare să aibă rolul de a ne constrânge moral să facem alegerile bune, rolul de a ne educa. („Constrângere morală? Ăsta vorbește serios?”)” (va urma)