(continuare din numărul precedent)

[...] „Le-am atras atenția unor prieteni matematicieni că inconștientul pare să fie mai bun la matematică decât sunt ei. Prietenul meu George Zweig numește fenomenul „Schimbul de Noapte”. Rețineți că inconștientul nu are creion sau hârtie și cu siguranță nu are gumă de șters. Dar că rezolvă probleme matematice complexe, asta e de necontestat. Cum reușește? Când le-am sugerat prietenilor că pare să o facă fără să folosească numere, toți au conchis, după o perioadă de gândire, că e posibil. Cum, nu știm. Așa cum nu știm cum reușim să vorbim. În timp ce vorbesc cu voi, îmi e foarte greu să meșteresc în minte propozițiile care vor urma. Sunt cu totul ocupat să le spun pe cele curente. Nici nu am la cunoștință despre o parte a creierului care îmi scrie următoarele fraze dintr-un discurs spontan, cu atât mai puțin să mi le prezinte pentru corectat după ce a făcut-o. Și totuși, ele curg. Dincolo de faptul că vorbitul mă ține ocupat, pare că această îndeletnicire, așa cum o înțelegem noi azi, este una destul de involuată. Dar adevărul este că există un proces la care nu avem acces. Este un mister total.

Există persoane importante care susțin că limbajul este 100% un proces evolutiv. Că a apărut cumva în creier, într-o formă primitivă, și apoi a evoluat înspre un anumit scop. Cam ca vederea, poate. Dar evoluția ochiului poate fi urmărită, de-a lungul evoluției vieții, în cel puțin 12 ramuri diferite ale acesteia. Aparent, la început a fost o membrană sensibilă la lumină care interpreta orice umbră drept un potențial prădător. Ceea ce face din respectiva ființă un candidat excelent pentru selecția naturală a lui Darwin. În aceste condiții, te-ai putea aștepta ca acele persoane importante să aștepte zi de zi ca limbajul să evolueze și la alte specii. Cu toate astea, toate probele arată că  limbajul a apărut doar o dată și doar la o singură specie. Și s-a răspândit cu o viteză amețitoare.

Există multe exemple de semnale din lumea animală care pot fi interpretate ca un proto-limbaj. Veverițele, ca și alte specii, au un anumit tip de sunet de avertizare pentru prădătorii care vin din aer și un altul pentru cei tereștri. Unii spun chiar că pot deosebi, prin sunetul emis, o vulpe de o pisică. Foarte util. Dar ceea ce ignorăm la aceste situații este ideea centrală a limbajului: că un termen poate avea mai multe sensuri. Este ideea pe care Helen Keller (notă: scriitoare nord-americană oarbă și surdă) a înțeles-o brusc foarte bine. Că semnul pentru „apă” nu era suficient ca să primești un pahar cu apă. Era vorba de pahar. De fapt, chiar mai precis, era vorba de apa DIN pahar. Găsiți totul în spectacolul „The Miracle Worker”. Nici o pereche de ochi uscați în toată sala.

Invenția limbajului a devenit instantaneu extrem de folositoare. Repet, pare că s-a răspândit în cadrul speciei aproape instantaneu. Problema imediată pare să fi fost că erau prea multe lucruri de numit față de sunetele disponibile pentru a le numi. Această problemă a fost într-adevăr rezolvată de evoluție, care ne-a transformat gâtlejurile în fabrici uriașe de produs sunete. Nu fără anumite costuri, din câte am observat. Laringele s-a mutat foarte jos, făcându-ne o specie foarte predispusă la a se îneca cu mâncarea, o cauză de mortalitate destul de comună. De asemenea, ne-a transformat în singurele mamifere incapabile să înghită și să scoată sunete în același timp.” (va urma)