Maica Vartolomeea, pustnica de la Cioclovina, a plecat sâmbătă la Ceruri. Aceasta trăia singură, de două decenii, într-un vârf al Munţilor Vâlcan, la graniţa dintre nordul Olteniei şi Ardeal, la un ceas de urcuş de la Mânăstirea Tismana. Acolo se află o bisericuţă de piatră şi o chilie de lemn în care trăit ca pustnică Maica Vartolomeea.

Femeia avea 80 de ani și de mică visa să plece să se sihăstrească. Iată o parte din povestea pustnicei, pe care puteti citi pe https://ioncoja.ro.

"Când a primit binecuvântare să se sihăstrească, în anul 1998, aici nu mai era decât străvechea bise­ricuţă în curs de restaurare. În rest, nimic. Doar mun­tele, cerul şi pădurea cu jivinele ei. Dar ea a vrut să rămână aici pentru totdeauna. Împlinise anii de în­cer­cări în ascultări, iar dorul după rugăciunea în sin­gurătate o mistuia. Avea 60 de ani, dar inima îi era tânără şi curajoasă. 

Întâi i-a degerat obrazul, pentru că se culca pe scân­durile îngheţate bocnă. Şi acum are partea dreap­tă a lui mai roşie decât cealaltă. Apoi piciorul, pe care l-a scos într-o noapte de sub folia de nailon cu care se învelea. Maica Vartolomeea tăinuieşte încer­cările prin care a trecut, aşa că despre suferinţele răbdate am aflat de la o altă monahie, care-i ştie bine viaţa. Când am întrebat-o dacă nu i-a fost frig în plină iarnă, în vârf de munte, mi-a spus doar atât – „Ieşeam afară, în muşcătura gerului, iar când in­tram înapoi, mi se părea cald.”

Când a ajuns la Cioclovina a trebuit să-şi dureze un adăpost. Avea la îndemână lemn şi cuie rămase de la restaurarea bisericuţei. A aşezat câteva scânduri pe pământ, închipuind o podea. Apoi, din crengi, a construit un soi de colibă, pe care a acoperit-o cu o folie de nailon şi a legat-o cu sârmă. Acum avea un adăpost de ploaie, dar înăuntru nu putea să facă foc, pentru că şi-ar fi topit bruma de acoperiş. Aşa că toată iarna s-a „încălzit” cu o candelă improvizată dintr-o cutie de pateu, în care punea puţin ulei. A rezistat în chilia aceea un an de zile. „Dar eram fericită! Într-o zi am ieşit afară şi am simţit aşa o bucurie, încât am zis – «Cioclovina, ăsta-i visul meu de-o viaţă şi viaţa mea de vis!» Nu adia niciun vânt, dar când am ieşit, a venit aşa, deodată, o boare şi a scuturat crăcile de zăpadă pe faţa mea. Pentru mine a fost ca şi cum locul mi-ar fi răspuns printr-un sărut. Cu fericirea aia nu ştiu dacă o să mă mai întâlnesc vreodată…”

Citește aici cutremurătoarea poveste a Maicii Vartolomeea, pustnica de la Cioclovina.