Am mai scris aici despre cartea „Adio, adio patria mea, cu î din i, cu â din a”, a lui Radu Pavel Gheo. A scris prefața (în care înșira, într-un text ucigător, motivele pentru care pleacă din România) când avea vârsta mea de acum: 32 de ani. Doar că el avea 32 de ani în 2001. Și prefața aceea dureroasă, cinică și îngrozitor de tristă despre ce împingea un tânăr intelectual apreciat în lumea culturală să plece din România, ne arată ceva evident: că am făcut mulți pași înainte, pași înspre mai bine. Că acum putem, cel puțin, să ne permitem luxul de a spera. Lux străin și complet inaccesibil oamenilor născuți în anii ’60, care au trăit în floarea tinereții speranțele și entuziasmul revoluției, după care au fost aduși cu picioarele (ba chiar cu burțile) pe pământ de pumnii grei ai așa-zisului capitalism post-decembrist.

În 2001, când Gheo pleca din țară și aproape că își urla disperarea și frustrarea în prefața sus-pomenită, PSD-ul tocmai revenise la putere, după o nouă speranță distrusă: CDR și Constantinescu. România nu era nici în NATO, nici în UE. Justiția nu exista. Pe nimeni de afară nu-l interesa de soarta noastră, iar pe cei din conducerea țării cu atât mai puțin. PSD-ul era exact cum e PSD-ul și acum, doar că atunci nu aveau pe nimeni care să fie cu ochii pe ei. Nu, nici măcar presa. Sentimentul, după atâtea speranțe la începutul anilor ’90 și apoi în 1996, trebuie să fi fost unul de deziluzie uriașă. De deznădejde totală. De disperare și abandonare a oricărui licăr de speranță. Și toate astea transpar din această carte dureroasă. Pentru că nu poți să nu te pui în locul acelor oameni și să-ți spui: Doamne, trebuie să fi fost cumplit!

Surprinzător, însă, România s-a schimbat mult, în cei 16 ani care au urmat acelui text, în special în ultimii 10 dintre aceștia. Radu Pavel Gheo s-a întors în țară, după aventura americană în care el, intelectual și scriitor român, absolvent de filosofie, dramaturg și eseist, fusese alungat din țară de PSD și de modul PSD de a-și trata țara și cetățenii. Alungat unde? În America, cu loteria vizelor, unde, la 32 de ani și cu o operă serioasă în CV (nu ca alde Mihai Tudose), s-a angajat ca vânzător la KFC.

Dar ce a fost mai greu a trecut. PSD-ul e la fel, dar noi nu suntem la fel. Oamenii care au azi 32 de ani, ca mine, sunt furioși, dar nu disperați, cum erau oamenii de 32 de ani în 2001. De data asta, furia pare să miște ceva. Și ar trebui să fim recunoscători pentru asta. Dar, mai presus de toate, ar trebui să fim furioși; tocmai pentru că așa putem mișca ceva. Tocmai pentru că acum, în sfârșit, se poate. Tocmai pentru că avem datoria de a face tot posibilul ca viitoarele generații să nu mai fie nici disperate și poate nici furioase. Începând cu vara aceasta, așadar, vă propun să fim furioși împreună. Merită. De ce? Pentru că, astfel, copiii noștri vor putea fi fericiți împreună, în loc.