Când eram copil și adolescent, la Motru, eram cuminte. Cred c-am băut prima bere în clasa a doișpea. Cu ceva timp înainte să fac prima oară sex. Am terminat de citit juma’ din biblioteca orașului și nu ieșeam practic nicăieri. Singurele tâmpenii le făceam la școală, acolo da, eram dement, dezlănțuit și destul de popular. Nu tocilar, ci un fel muschetar, mă credeam supereroul care o să salveze școala de profesori de rahat, de politică și alte mizerii. Dar nu despre asta vreau să vă zic. Ideea e că în timpul liber nu mergeam la discotecă, nu beam, nu fumam, nu f*team, nu știam. Capa de supererou imaginar era dedicată exclusiv școlii, poate făceam pe nebunul un pic și pe la echipa de fotbal, unde am jucat 4 ani. Dar în restul timpului liber eram un ignorant inofensiv care asculta Beatles la nesfârșit și bocea că nu mă iubea fata aia de care eram îndrăgostit dintr-a opta. Cred că asta mă scuză un pic, în contextul lucrurilor pe care vreau să vi le spun. Și care sunt legate mult de statusul anterior, cel despre bărbați.

La Motru a existat mereu, în adolescența mea și binișor și după, poate chiar și acum, o gașcă de băieți care trăia din munca sezonieră în străinătate și se distra asuprind în diverse feluri puști ca mine. Repet, am aflat de toate astea doar la nivel superficial, din discuții, și din foarte puține interacțiuni personale cu ei. Interacțiuni de obicei terminate cu „bă, dă-mi 10.000!”. Le dădeam. Nu trebuia să mă amenințe cu bătaia, tonul era deja destul de amenințător, ei erau adulți, iar eu aveam 14-15 ani. Dar eu eram băiat. Ce li se întâmpla fetelor e greu de reprodus, chiar de imaginat. Cum eram străin de tot, mi-au trebuit mulți ani și multe insistențe să pun lucrurile cap la cap: fetele erau bătute în public, umilite, multe chiar violate. Și aproape tot orașul știa despre toate astea (sau măcar despre multe dintre ele) și despre autorii lor, cu excepția a trei entități rupte de lume: părinții fetelor, eu și (sper!) poliția.

Din păcate, nu vă pot povesti episoade concrete, pentru că tendința generală a victimelor unor astfel de abuzuri este să evite dezgroparea trecutului și să încerce să uite. Vă pot povesti însă despre reacția tuturor celor care știau. Atunci, nu acum. Și care nu mișcau nici un deget. Nu atât de frică cât pentru că așa erau lucrurile. TRADIȚIA, draga de ea. Abuzurile cam de orice fel împotriva femeilor erau cumva subînțelese. Dacă erau prietenele abuzatorului, cel puțin, aproape că nu erau privite așa.

Crescând și plecând din Motru, am descoperit, așezând piesele din puzzle cap la cap și auzind cazuri similare din toată țara, că asta este o practică uzuală. Că societatea românească este încă în faza aia de retard cultural în care găsește tot felul de scuze agresorilor și tot felul de vine victimelor. De aici și acea tendință a victimelor de a se ascunde. De aici și lipsa de urmări și criminalii scăpați nepedepsiți aproape de fiecare dată. Cazul fetei din Vaslui a fost unul fericit și dintre foarte puținele soluționate: violatorii au fost pedepsiți, cel puțin. Dar asta nu a împiedicat societatea s-o scoată „curvă” pe victimă, ulterior.

De aici și repetarea acelorași abuzuri, în decurs de generații. Tradițional, pentru că le merge și poate chiar li se pare că e normal, bărbații își bat sau violează nevestele sau copiii, iar copiii cresc bătând și violând alte femei și alți copii, și cercul vicios continuă. Dar undeva trebuie să se termine. Și cred că nu există altă soluție, ca să se termine, decât curajul de a vorbi. Scrieți-mi despre orice, așadar, dacă aveți curaj să vorbiți. Vom vedea ce se poate face, împreună.