Astăzi se împlinesc 21 de ani de la moartea lui Ion Oblemenco. Omul, nu stadionul. Vedeți? De când cu noul stadion și cu denumirea nouă și nefericită dată arenei care odată se numea, clasic, ”Central”, lui Nelu Oblemenco i se face o mare nedreptate. Pentru că orice căutare pe Google a numelui lui te trimite la o știre despre stadion. Or, Oblemenco a fost un zeu în Craiova. Ca să înțelegeți dimensiunile idolului, să vă spun ce zicea despre Oblemenco zeul cunoscut și acceptat de presă, Ilie Balaci: ”Oblemenco a fost singurul zeu. Nu a existat om mai iubit ca el în toată Oltenia. M-am băgat copil de mingi la meciuri doar ca să-l văd pe el de aproape. Era de-a dreptul periculos, că era mai popular și decât Ceaușescu.”

Iar eu îmi permit să vă spun o singură poveste: în 1975, la un an după ce adusese de unul singur, aproape, primul titlu de campioană al Universității, Oblemenco era operat a treia oară de ulcer. În oraș s-a creat o isterie inimaginabilă, cum n-a fost nici la revoluție, nici la moartea lui Gheorghiu Dej. Spitalul Municipal a devenit, în cel mai clasic sens al termenului, loc de pelerinaj. Mii de olteni din toate colțurile celor cinci județe se adunau să încerce să îl vadă pe Oblemenco sau măcar să afle știri despre starea lui. Iată un fragment de interviu cu chirurgul care l-a operat, atunci, pe Ion Oblemenco: ”Tot orașul se interesa și știa în cele mai mici detalii situația lui Oblemenco. Mergeai de pildă la frizer și aflai că ieri Oblemenco a mâncat picior de pui și s-a plimbat 4 minute pe sală. Nu mi-aș fi închipuit niciodată că un om, orice ar face el, poate să stârnească atâta dragoste. [...] În fața spitalului erau zilnic sute de oameni și toți voiau să ajungă la etajul 5. Din acea cauză, spitalul era mai păzit ca Alcatrazul, îl păzea poliția ca pe o cetate. Oamenii veneau în schimburi, din Severin, din Corabia, din Târgu Jiu, din întreaga Oltenia. Scrisorile, telegramele, comenzi urgente, comenzi fulger, nu mai conteneau. Funcționarele de la poștă și de la telefoane ajunseseră să cunoască și ele în cel mai mic amănunt starea lui Oblemenco. Dar singura care a reușit să intre la el a fost o bătrânică. Era foate bolnavă și abia se mai mișca, dar le-a zis asistentelor că vrea să-l vadă «pe-al lu’ Oblemenco». «Ce treabă ai matale cu el? », au întrebat asistentele. Cu lacrimi în ochi, bătrânica le-a spus că «toți ai ei, din Mehedinți» care au știut că e la spital la Craiova au rugat-o să se intereseze de soarta lui, Bătrânica a intrat, iar Oblemenco i-a spus că e bine și să stea liniștită. A ieșit fericită.”

Oblemenco chiar a fost bine și chiar a continuat să uimească Craiova. În 1982, cu el antrenor, Universitatea reușea al doilea event (campionatul și cupa câștigate în același an) din istoria ei. Murea în 1996, la Maroc, în urma unui stop cardiac. O făcea departe de Craiova iubită, pe care o părăsise din cauza noastră. A noastră, adică a presei. Cu doi ani înainte de moartea, zeul Craiovei fusese dur calomniat în publicația Cuvântul Libertății. Semn că orice zeu își are, uneori, și sfârșitul. Dar acesta nu e veșnic, dovadă și acest text.