Canotorul Florin Marian Enache intră pe lista personalităților de care gorjenii sunt mândri și care ne inspiră. "Aparțin Gorjului", a spus Florin într-o conferință organizată de Pandurul. Născut în Aninoasa, Florin a plecat de acasă când avea 14 ani. După ani de muncă și provocări, Florin a câștigat medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Paris, 2024, împreună cu Andrei Cornea. 

"Atunci când eu ratez un antrenament, adversarii mei au deja un avantaj", a spus Florin Marian Enache, explicând faptul că mai întâi a făcut câteva ore de pregătire și apoi a plecat spre Târgu Jiu.

În clasa a opta a plecat de acasă la Timișoara, ca să facă sport. Canotajul l-a ales pe el. Știa că va trebui să muncească, dar nu-i era frică de muncă. La Aninoasa el avea grijă de sora lui și de casă, în timp ce părinții lui erau la serviciu. 

Era octombrie 2009 când a ajuns la Timișoara. "Primul contact cu vâslele m-a făcut să mă autodepășesc. După 10 luni mă băteam pentru titlul de campion național". 

În 2012 a participat la Campionatul Mondial într-o probă de patru vâsle și a obținut locul 3. A devenit atunci sportivul nr 1 al Timișoarei. După doi ani era în lotul național de juniori. 

În 2013 a câștigat medalia de aur la Campionatele Europene de Juniori. De aici ar fi trebuit să vină tot mai multe rezultate însă a urmat o perioadă neagră, dar care l-a ajutat să se șlefuiască și să fie campionul în fața căruia medalia de aur s-a predat. 

Era la Clubul Olimpia București, unde nu a găsit mediul prielnic pentru a se dezvolta și pentru a fi înțeles. Florin a vorbit cu onestitate despre fisurile sistemului, despre oamenii din el, unii buni, alții nu prea, despre greșelile care fac din potențiali campioni muncitori la negru în Anglia.

A fost aproape și Florin. După nenumărate dispute, neînțelegeri cu antrenorul, conflicte provocate între el și colegi, și multă nedreptate, într-o dimineață a urcat într-un autocar și a oprit la ultima stație a cursei: Wembley, Londra. "Îmi aduc aminte primul meu contact vizual cu acest antrenor, Florin Curuia îl chema, în clipa aceea eu mi-am dat seama cât de mult iubește pupincuriștii și el și-a dat seama cât de mult urăsc pupincuriștii, pentru că niciodată n-am avut nevoia de susținerea cuiva ca să ocup un loc în barcă. Știam că dacă trebuie să ocup acel loc sau să devin un campion e vorba doar de mine și de capacitatea pe care eu o am sau încerc să o dezvolt în interiorul meu".

După un astfel de conflict, Florin a fost forțat să plece. Din sport. Și apoi din țară. "M-am dus în cameră imediat și mi-am pus geanta pe pat, am băgat în ea hainele. Îmi aduc aminte că am ajuns acasă (n.red- Aninoasa) vineri după-amiaza și a început telefonul să sune. De la președintele federației, președinte de club, antrenor selecționer, antrenorii pe care i-am avut la juniori și am făcut performanțe împreună. Am decis să nu răspund, deoarece am zis că nu mai am puterea și nici energia să mai aud reproșuri și din partea celorlalți. Așa că am stat acasă vineri după-amiaza, sâmbătă, duminică, iar luni m-am urcat la 6:00 în primul autocar care pleca către Londra din Târgu Jiu. 

Cariera mea sportivă se terminase pentru că am fost dat afară. Aveam un prieten care făcuse și el canotaj, se lăsase și plecase în Londra și am decis să plec. Atunci era cea mai bună alegere. Nu voiam să mai aud o perioadă de lumea asta, de oamenii din canotaj, pentru că mă răniseră foarte mult. Eram foarte afectat, se auziseră lucruri despre mine pe care nu le făcusem". 

Drumul a fost foarte greu. La fel și lunile în care a lucrat într-un depozit din Londra. "Am lucrat la negru o perioadă de timp, deoarece nu aveam acte, nu aveam mai nimic și în acea perioadă a trebuit să-mi caut și cazare, să nu mai stau cu prietenul meu pentru că nu aveam loc. Făceam undeva la 200 de lire pe săptămână și 120 era chiria pe săptămână, plus mâncare și transport. Banii nu-mi ajungeau niciodată. Mă chinuiam tot timpul să supraviețuiesc sau să caut alternative. După vreo cinci-șase luni îmi schimbasem locul de muncă, începusem să câștig mai bine, dar tot nu găsisem liniștea, nu era ceea ce voiam să fac. Mă gândeam la canotaj, dar totodată parcă uram acest sport din cauza acelor oameni".

"Problema" lui era că era diferit, că vedea lucrurile altfel și că voia să le facă altfel. Că nu se supunea.  

"Această medalie mi-a arătat că sunt capabil și că pot să ajung la aceste rezultate fiind diferit, gândind altfel, pentru că în sinea mea știam că maniera în care eu fac lucrurile poate nu e cea mai plăcută din punctul lor de vedere, dar faptul că aveam curajul ăsta, pe mine mă hrănea, mă făcea mai puternic". 

După 10 luni de la retragerea din canotaj, a decis să răspundă telefonului antrenoarei selecționare, care îl sunase de multe ori.

Când a ajuns acasă, în România, a purtat o discuție cu aceasta. Aceasta a încercat în toate felurile să îl facă să se răzgândească. În zadar. Tot atunci aceasta i-a propus să meargă la Mănăstirea Ana din Orșova, unde avea o prietenă care era călugăriță. "Aflând povestea de viață a acelor femei, cum este și a mea de altfel în mare parte, și convingându-mă să îmi mai dau o șansă, am zis că ok, haide, mă reapuc. Nu m-am mai reîntors în Anglia, unde aveam o mare parte din bagaje".

A mers la Timișoara, s-a antrenat o lună și jumătate folosind banii pe care îi strânsese la muncă în Anglia, pentru că era necesar să dea un test pe ergometru ca să poată intra în lot. 

Tot atunci a luat o decizie: "Am decis ca toți oamenii pe care îi voi întâlni în viața mea de zi cu zi sunt acolo doar ca să mă ajute pe mine să devin mai bun, să mă motiveze. Consider că dacă tu-mi spui că nu sunt capabil, de fapt te vezi pe tine când te uiți la mine și spui că nu pot pentru că tu te desconsideri pe tine. Oamenii pe care i-am întâlnit m-au învățat că, de fapt, eu trebuie să învăț de la ei cum să nu fiu". 

El a povestit mult despre oamenii care i-au dat lecții dure și care l-au făcut mai puternic, dar și despre cei care i-au dat o mână de ajutor atunci când a avut nevoie. "Mai sunt acei oameni, puțini, care fac uneori cât o armată și sunt acolo în spatele nostru mereu și ne îndrumă și ne ajută și ne deschid anumite portițe în mintea noastră despre cum să facem lucrurile". 

"Atunci când am renunțat la sport mi-am dat seama că decizia pe care am luat-o a fost la fel de grea ca și aceea dacă aș fi încercat să merg mai departe", a mai spus Florin.

A continuat să muncească și să aibă rezultate. Obiectivul lui era să nu-l mai abată niciun om de pe calea lui iar până la urmă aceia "vor deveni invizibili pentru mine". Cât despre sport: voia să facă alt fel de canotaj. "Am încercat de la an la an să devin mai bun, să mă regăsesc, să învăț canotaj. Un alt fel de canotaj, să învăț să fiu diferit, să fiu mai puternic din punct de vedere mental, mult mai puternic decât restul. Aveam o expresie la un moment dat: mă luptam cu demoni în viața mea de zi cu zi și rolul meu era ca să devin un demon mai puternic decât toți ceilalți. Era singura mea șansă de a putea continua". 

A muncit și a învățat să gândească altfel. "Ajunsesem la un moment dat să-mi doresc foarte mult să am rezultate foarte bune și în loc să excelez în acest sport mă trăgeam singur înapoi, deoarece era în mintea mea mai mult rezultatul decât ce trebuia să fac eu ca să obțin acel rezultat. Am învățat pe parcurs că trebuie să te bucuri și de succesul altora pentru a avea și tu succesul tău la un moment dat. M-am bucurat tot timpul și am încercat să înțeleg cum fac de reușesc, cum gândesc ei să obțină rezultate, de ce au nevoie și care este secretul". 

A muncit cu medalia în minte. "Prin februarie-martie, când designul medaliilor a apărut deja pe social media, eu mi-am pus-o pe telefon, pe ecran, ca să o văd în fiecare zi, să facă parte din viața mea". 

A fost greu în barca ce înainta spre medalia de aur? "Am avut momente unde nu mai aveam fărâmă de energie în noi, momente unde nu înțelegeam de ce simțim anumite lucruri pe care nu trebuia să le simțim, de ce sunt antrenamentele grele, de ce ne trezim obosiți, de ce? De ce? De ce? Știam doar că așa trebuie să simțim dacă vrem să reușim. Și când am ajuns la Jocurile Olimpice eram deja campion. Canotajul este un sport al muncii, este un sport care te face pe tine să te redescoperi, să fii prieten cu durerea, să accepți că tot ceea ce se întâmplă în corpul tău așa trebuie să se întâmple pentru a putea performa. Nu este vorba de noroc, pentru că nu poate exista noroc în canotaj, nu putem șuta la întâmplare și intră mingea, cum se întâmplă în fotbal sau în handbal. Muncim 16 ani, în cazul meu, pentru 6 minute".

Atitudinea și gândurile care-ți străbat mintea contează foarte mult, mai spune el. Florin s-a antrenat să se bucure de greu. El crede că dacă ai un singur gând că este greu atunci chiar așa va fi. "Și muncești 4 ani de zile pentru o secundă în care tu alegi să crezi că-ți este greu, în loc să accepți așa cum este, să mergi mai departe". 

Îi lipsește din palmares medalia de aur de la Mondiale și pentru asta muncește acum. 13 antrenamente pe săptămână, cu o durată a antrenamentului de 6-8 ore, 450 km vâsliți pe săptămână și aproximativ 300km vâslit pedalat în sala de bike. 

Și mai are un plan: o academie sportivă. Diferită, ca el. 

"Mă gândesc mult mai mult la o școală, la o academie sportivă. Sportivul are nevoie să-și aleagă, are nevoie să se descopere pe el și dacă îl iau și-l pun să facă canotaj, posibil să nu-i placă sau să facă forțat. Și eu nu vreau să facă un lucru forțat care să îl țină pe loc cumva sau să vină la antrenament cu gândul mă obligă și mama, și tata, și antrenorul. Vreau să creez o academie, o școală ca în afară, cu infrastructură, unde să poată să vină, să-și aleagă dacă vrea să pună mâna pe mingea de handbal, să-și ia mingea de handbal, dacă nu-i merge cu handbalul, să încerce fotbal, să încerce tenis de masă, să încerce ca rate, să încerce orice". 

Florin era aproape de a renunța la sport pentru că nu era înțeles. Ar vrea un loc în care viitori campioni să fie sprijiniți și îndrumați. 

"În societate, antrenorii și sistemul din ziua de astăzi pierd foarte mulți viitori campioni din cauza faptului că nu știu cum să se facă înțeleși, nu știu ce să le ofere și cel mai important nu știu cum să asculte și să înțeleagă acei copii. Trebuie să știm cum să vindecăm traume, pentru că fiecare dintre noi are o traumă acolo care într-un mod inconștient și îl trage înapoi. Trebuie să învățăm copiii cum să se accepte. Îmi pare rău că încă nu suntem pe linie de plutire în ceea ce privește infrastructura din România, sportul și oamenii care iau anumite decizii pentru noi, dar cu siguranță cândva vom fi, vom fi buni și la capitolul ăsta. Trebuie doar să avem credință și schimbarea să plece în mare parte de la noi". 

El are un sfat pentru părinți: "Le recomand să își aprecieze copiii, să-i iubească necondiționat, să nu-i certe atunci când aceștia fac greșeli pentru că nu au de unde să știe ce se poate întâmpla când fac ceva greșit. Dacă un copil scapă un pahar jos și-l sparge, n-ai de ce să-l cerți că s-a spart acel pahar pentru că el nu avea de unde să știe ce se întâmplă cu paharul când face contact cu solul, îi explici ce înseamnă".

Și un sfat pentru oameni: "Și sfatul meu pentru oameni este să nu mai trăiască cu frică în suflet, să aibă curajul să se exprime. Dacă nu încerci să-ți atingi anumite obiective, nu vei ști niciodată dacă ai fi fost capabil. Să avem caracterul tot timpul cu noi, să fim niște oameni modești, să ne acceptăm așa cum suntem. Pentru că suntem diferiți și cu siguranță dacă ne dorim sau ne propunem ceva, nimeni și nimic nu ne va sta în cale, în calea fericirii noastre sau în calea obiectivelor noastre".

Galerie foto