Recent s-a desfășurat ultima mea zi de bucureștean, după 13 ani de trăit, iubit, aflat, căutat, chinuit, dar mai ales râs, cel mai mult râs, printre betoane și oameni. Foarte mulți oameni.

Imediat ce am avut bagajele gata și încărcate într-un Caddy și-un Polo, mândru că am strâns un Caddy și-un Polo de proprietăți în acești 13 ani fructuoși, m-am dus la film. Era Baby Driver și nu voiam să-l ratez. Am fost singur în sală și mi-a plăcut la nebunie. Am râs singur, am bătut singur din picior, am chicotit și-am bătut din palme singur, ca prostul, am ieșit și am bătut cuba cu fata care vinde popcorn la bar, terifiată de altfel de gestul meu de intimitate, m-am încurcat în Polo, un prieten bun s-a urcat în Caddy, și duși am fost. Apoi am sesizat amuzat că și Târgu Jiul, orașul în care-mi voi petrece probabil cea mai mare parte a următorului an (sau poate doi), are și el și mall, și cinema, și rulează și Baby Driver, de trei ori pe zi chiar. Nu știu dac-aș fi fost tot singur în sală totuși. Bănuiesc că voi vedea.

Revenind la București, l-am urât dintotdeauna. Din ficați, cu patimă. Tocmai de asta am putut să iubesc oamenii mișto pe care i-am întâlnit în el, clădirile superbe pe care și le ascunde cât poate, prostul, colțurile magice ori străzile cu mirosuri, știți voi, străzile alea speciale dintr-un oraș pe care te întorci iar și iar, ca să simți din nou mirosul ăla care te-a fascinat prima oară, iar strada respectivă nu te dezamăgește niciodată. Bucureștiul e suficient de urât încât să te facă să apreciezi ce-i frumos, în el și în viață. Îmi vin acum de-a valma toate amintirile cu colegi de cămin, toate bețiile, toți zugravii și instalatorii care m-au întrebat scârbiți cine mi-a lucrat acolo, toate țepele, toate amenzile, toate meciurile de fotbal sau de tenis, toate săruturile, toată muzica, toate loviturile, toate telefoanele nedeștepte, toate diminețile și serile petrecute în trafic, cu soarele luminând suspect de frumos un colț de cer și amintindu-ți că, uite, în orașul ăsta urât tocmai s-a întâmplat ceva frumos, uite, cam așa ar veni frumosul, uite, cam asta te poate aștepta în lume, atunci când vei avea curajul s-o vezi. Și aș putea scrie multe cărți despre toate astea, despre toate micile mele povești de dragoste cu București. Dar nu prea vreau, că-s ale mele. Așa că cred că va trebui să ne auzim altădată. Foarte probabil, tot în București, la un moment dat. Pentru că e prea urât să locuiești în el într-o singură perioadă a vieții.