Îmbulzeală mare joi, pe la prânz, în trenul care urma să plece dinspre București pe superba rută Videle – Roșiori – Drăgănești Olt – Caracal – Craiova – Filiași – Strehaia (restul stațiilor până la Timișoara nici nu mai contează). Atât de aglomerat era încât, cu sincere regrete, doamna de la casă mi-a oferit un bilet fără loc pe scaun. Resemnat, am băgat înapoi în rucsac revistele, cartea și laptopul cu care voiam să impresionez intelectuale imaginare până la destinație și am luat loc pe culoar, cocoțat pe troler, flancat strâns de două sacoșe de rafie mirosind a brânză, pe partea dreaptă, și de boșoalca unui cetățean care alesese să stea, demn, în picioare, pe stânga. A început o simfonie de coate-n gură, șuturi în tibie și împunsături cu oalele Zepter, cuțitele teleshopate și (cred eu) electrozii din diverse sacoșe în zone moi. Totul, la 45 de grade.

Mi-am zis, totuși, că nu poate fi atât de rău. În fond, în nici 4 ore sunt la Strehaia, unde m-așteaptă cineva să mă ducă în orașul fără gară – Motru. N-am luat în calcul că e vară, însă. În loc de patru ore, urma să merg șase, pe un drum pe care orice cetățean îl poate face cu mașina în vreo trei, cu condus vioi, dar responsabil. Așa e la noi, ce vreți? Când e cald, nici trenurile nu mai au chef să meargă. „E din cauza la infrastructură, se topește șinele din cauza la căldură”, ne-a lămurit fără să-l întrebe nimeni cetățeanul cu rafiile, cu un ton atotcunoscător și resemnat în același timp.

La Roșiori profită de încă două locuri libere în compartimentul meu și două reprezentante ale sexului rezonabil de frumos, mamă și fiică, care găsesc rapid un pretext să precizeze în gura mare că ele merg până la Caracal, să nu credem cumva că n-ar fi niște doamne sau că vor coborî într-un loc de rahat, gen Drăgănești sau Craiova. Cum fiica era drăguțică și, realmente printr-un noroc chior, am devenit atent. Primul lucru pe care l-am observat a fost exact ce și-a dorit ea să observ: că citea furibund dintr-o carte. Atât de absorbită de lectură era încât nici n-a băgat de seamă când am lăsat șmecherește să-mi cadă plasa din poală pe jos, astfel încât să se împrăștie pe podea ambalajele de McDonald's care ar fi trădat negreșit huzurul alimentar pe care o relație chiar și de scurtă durată cu mine i l-ar fi putut asigura. „Măi să fie!”, îmi zic! Și devin atent, tot mai curios să văd ce naiba citește mica tocilară. Ce să fie? Kant? Dostoievski măcar? Sau te pomenești că vreun simbolist francez în original. Abia după 10 minute închide cartea ca să răspundă la telefon cu o mână și citesc, scris mare pe copertă, ceea ce negreșit reprezenta titlul lucrării: „Dacă ți-aș spune te iubesc ar trebui să te omor”. N-am văzut și autorul, dar cred că putem exclude variantele de mai sus.

La Craiova, în compartiment s-a aburcat un cuplu de italieni. Au inspirat imediat respect, nu doar prin limba străină pe care o vorbeau, ci și prin observațiile de oameni pătrunși de civilizație. Redau primele lor impresii (traducere aproximativă): „Nu se poate să stai o oră jumate după un tren, dar bine măcar că are aer condiționat!”. Iată, dom'le, noi nici nu ne gândiserăm să punem așa optimist problema! E drept, ulterior au fost puțin dezamăgiți că n-a mers priza, că n-au de unde lua ceva rece de băut și s-au cam speriat de surdomutul care a venit cu iconițele și cu legitimația de handicapat, dar la orice inconvenient invocau imediat, obsesiv, ca palidă consolare, prezența providențială a aerului condiționat. Primul semn că au stat suficient la Craiova cât să vorbească româna nevorbită l-au dat pe la Filiași, când doamna s-a desculțat și și-a întins țurloaiele pe scaunele învecinate. N-au trecut cinci minute și domnul, în mod clar îndrăgostit, i-a imitat gestul. Noroc că atunci când au deschis punga de semințe de floare și-au început să spargă la ele, scuipând într-un mod cu totul occidental cojile într-un șervețel, a trebuit să cobor. Și am ratat, astfel, tradiționala scoatere a șervetului și-a merindelor, urmată de consumarea la botul controlorului a brânzei cu ceapă și cu prosciutto, eveniment ce probabil a avut loc pe la Severin.

Frumoase trenuri avem în România, păcat că-s supralocuite și că, odată urcat în ele, timpul însuși, nu doar șinele, se dilată ca-n nuvela aia de Eliade. Și da, sunt și țigănci.