În mod paradoxal, răul atrage, e seducător, are forţă. Îl negăm, îl ocolim, ne facem cruci, devenim ultraortodocşi atunci când ne taie calea, invocăm rugi, ne lepădăm, fie şi temporar, prin spovedanie şi post, de puterea lui. Şi cu toate nenorocirile pe care le iveşte în lume, cu toate nedreptăţile pe care, cu cinism, ni le aruncă în faţă, schimonosindu-ne pe viaţă, continuăm să îl primim, să îl legalizăm, să convieţuim cu el, într-o armonie de invidiat.

În educaţie, Răul se manifestă, este ancorat în logica meschină a unei pseudonormalităţi, care îşi arată colţii la fiecare pas. Evidente, hipertrofiate, anomaliile frânează, dislocă, răstoarnă, destructurează şi instaurează anormalitatea pe care nicio minte diabolică nu o poate înlătura. Cu un asemenea portofoliu, Răul cucereşte din ce în ce mai multe şi mai întinse teritorii.

Concret, analizele, prognozele, diagnozele, statisticile, rapoartele de ţară referitoare la starea învăţământului românesc anunţau de multă vreme o scădere demografică, mai precis, o diminuare a efectivelor de elevi. Ori cifrele au fost mincinoase, ori farseurii decidenţi le-au edulcorat. Altfel, este inexplicabilă convieţuirea cu minciuna care ne-a adus aici.

Şi cum efectul de domino e de nestăvilit, inflaţia de absolvenţi în domeniu, multiplicarea catedrelor şi iminentul şomaj falimentează bruma de credibilitate pe care sistemul, inerţial cum este el, o mai avea.

Cu Răul trăieşti bine, se vede că îţi este oaspete la masă, de vreme ce tu,decident bufon şi sarcastic, îl inviţi şi îi dai de mâncare. Uiţi că nu este bine dacă te însoţeşti cu el şi îl laşi să îşi facă de cap. Şi ce îţi mai trece prin minte? Să dezechilibrezi numeric şi, implicit calitativ, clasele de elevi pe care, cu pofta Răului în forma lui manifestă, să le sporeşti sau să le diminuezi efectivele. Minte apăsată de sminteală, că altfel nu pot să o numesc.

În goana dosarelor cu hârtii care, de cele mai multe ori, spală păcate, meritele devin grade nemeritate. Că aşa e Răul, nu calcă nici picat cu ceară tărâmul binelui. Problema acordarii gradaţiilor de merit în educaţie e o sursă nesecată de nemulţumiri, de controverse, de invidii şi contestări. De ce? Pentru simplul motiv că noţiunea de “Merit” este compromisă, înainte de orice, de cadrul care mimează normalitatea. Adică, în bună lege românească, o legitimare a Răului prin hârtii. Excelenţa măsurată în teancuri de dosare e semn diavolesc. Pentru că demonia trebuie să te însoţească atunci când îţi propui să fii gradat. Dar urmele Binelui în educaţie se văd? Pentru că Meritul în Educaţie trebuie să se vadă, să fie transparent, să fie expresia inovaţiei şi a excelenţei. Cândva excelenţa era semnul unei bucurii profesionale, generate de vocaţie şi entuziasm în tandem cu elevul datorită căruia eşti merituos.De altfel,unul fără celălalt nu se poate. O spun cei care au adus, de peste 30 de ani, rezultate reper.

Mă întreb de ce nu îşi asumă Nimeni acest proces de falimentare a calităţii în educaţie? De ce nu se asigură o grilă de evaluare care să nu însumeze puncte, adunate, uneori, cu furca? De ce nu îşi asumă nimeni credibilizarea meritului, măcar în domeniul în care poate fi demonstrat? Poate pentru că Răul e un bun vecin de care nu te poţi lipsi, deşi, pe la colţuri nu te sfieşti să îl pomeneşti şi să îl demonizezi. Dar numai pe la colţuri, că acolo dă în nas necuratul. Şi ce satisfacţie,ce spectacol...

Despre (ne)asumare este vorba şi în alte cauze ale traiului bun cu Răul. Să mai vorbim despre el?? Ar fi inutil. Şi chiar obrăznicie.