Din Partidul Ţărănesc nu a mai rămas decât numele şi istoria. Istoria care se confundă cu Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Şi, bineînţeles, cu Seniorul Corneliu Coposu. Despre primii am aflat în clasele gimnaziale dintr-o carte de istorie modificată, adăugită şi cosmetizată, după cum cereau vremurile, de un anume Roller, unde numele celor doi apăreau de vreo trei sau cel mult patru ori. Despre existenţa celui numit Seniorul, aveam să aflu mult mai târziu, după ce România trecuse prin ceea ce unii se încăpăţânau să creadă că a fost o revoluţie. Foşti şobolani comunişti, scoşi din găuri de mirosul de grâu nou l-au zugrăvit ca fiind vândut Occidentului, ca pe unul care vrea să înstrăineze ţara şi să îl aducă înapoi pe regele Mihai. Puterea de la vremea respectivă a ştiut să creeze şi direcţioneze ura asupra lui Corneliu Coposu, astfel că, în timpul evenimentelor din 13-15 iunie 1990, acesta a fost la un pas de a fi decapitat cu securea de un miner din Valea Jiului, venit cu ortacii săi la chemarea vremelnicului Ion Iliescu pentru a-i linişti pe tinerii care declaraseră Piaţa Universităţii Zonă Liberă de Neocomunism. Adevărul despre Corneliu Coposu a ieşit la iveală târziu. Prea târziu pentru ca răul să poată fi reparat. După 11 noiembrie 1995, când Seniorul s-a stins pe patul spitalului după o îndelungată luptă cu moartea şi totodată cu viaţa, postul public de televiziune a decis să spună şi adevărul. După ce, la ore de maximă audienţă, a prezentat ample materiale despre Corneliu Coposu, puţini au fost românii care să nu spună: “Ce om! Şi n-am ştiut nimic”. Era prea târziu. Seniorul, fostul secretar al lui Iuliu Maniu,  unul dintre puţini români decoraţi cu Legiunea de Onoare în grad de ofiţer de către preşedintele Franţei plecase dintre noi.

Ieri la 14 ani de la acel 11 noiembrie, la sediul din Gorj al PNŢCD nu era nimeni. Uşi închise şi nici măcar o candelă sau o lumânare aprinsă. Nu e de mirare. Fără Senior nici partidul nu există. Doar numele.

PS. Daţi o căutare pe Google. Maniu, Mihalache, Coposu, Ciorbea ori Miluţ şi comparaţi rezultatele. Ţineţi-i minte pe ultimii doi. Sau notaţi-le numele undeva. Peste zece ani aproape nimeni nu va mai şti de ei. Cum, de altfel, se va întâmpla şi cu PNŢCD despre a cărui existenţă veţi afla doar din cărţile de istorie.