Vlad Eftenie, un nume de referință în domeniul fotografiei, a reușit să se facă remarcat prin abordările sale inovatoare și prin capacitatea sa de a surprinde esența momentului. În cartea sa, "Codul Fotografiei", Eftenie sintetizează experiențele și învățăturile sale, oferind cititorilor o perspectivă unică asupra artei fotografice. Cartea nu este doar un manual tehnic, ci și o reflecție profundă asupra modului în care vedem și interacționăm cu lumea prin intermediul lentilei.

Interviul care urmează oferă o incursiune în universul personal și profesional al lui Vlad Eftenie. Vom descoperi de ce fotografia l-a ales pe el, ce înseamnă pentru el să fotografieze Coloana fără Sfârșit, cum rămâne consecvent în munca sa și cum s-a schimbat ca fotograf de-a lungul anilor.

Reporter: De ce a ales Vlad Eftenie fotografia?

Vlad Eftenie: Mai degrabă fotografia m-a ales pe mine. Ceea ce ține de vocație, de un fir al căutării de sine, cred că vine mai degrabă în întâmpinarea noastră, atunci când suntem pregătiți să recunoaștem semnele. Pentru că o pasiune, o chemare, nu se alege dintr-un raft, ca dintr-un magazin, e ceva mult mai complex. Am avut mereu, de mic, ocazia să fac poze, părinții mei aveau un aparat rusesc pe film (așa cum cred că aveau mai toate familiile, înainte de 1989). Și nu am fost atras. Nici ca student nu am simțit chemarea fotografiei, deși tatăl meu mi-a cumpărat un aparat automat, să îl pot folosi pentru excursiile de studii. Ceva s-a declanșat abia după ce am terminat facultatea, odată cu apariția aparatului digital. Ceva din mine s-a trezit, a devenit treaz și curios, iar prietenii îmi spuneau că imaginile mele arată diferit decât ceea ce văzusem cu toții, parcă ceva se adăuga, prin interpretare. Odată cu absolvirea facultății, am simțit aviditatea de a cunoaște lumea, de a explora, de a mă apropia de oameni. Abia atunci aparatul foto a devenit partener pentru hrănirea curiozității și explorării intensive, mediator în relația cu lumea, instrument de cunoaștere. Culmea este că după ce am descoperit digitalul, m-am întors la tehnica pe film și mi-am cheltuit toți banii de buzunar pe cele mai performante aparate posibile, pe care acum toată lumea voia să le vândă, pentru a trece la digital. A fost o perioadă intensă de învățare a tehnicii, a istoriei fotografiei, cu posibilități nesfârșite pentru exprimarea viziunii. Mai mult decât fotografiile care mi-au oferit o voce a creativității, am început să scot la iveală eroul interior, latent, care statuse ascuns toată copilăria și adolescența. Efectul trezirii a fost intens, revelator, a fost o perioadă de transformare personală și cunoaștere profundă. Atunci am pus bazele (perioada 2004-2010) a tot ceea ce au devenit ulterior cursurile, workshopurile, articolele, un doctorat, cărțile de astăzi, sintetizând Codul fotografiei.

Rep: La ce te gândești când fotografiezi Coloana fără Sfârșit?

V.E: Cred că am vizitat pentru prima dată Târgu Jiul în 2007, venind într-o tură foto în zona Baia de Fier. Cred că pozam pe film, atunci. Am fost uimit să văd Coloana pentru prima dată, pe viu. Apoi a început o relație pe care o pot supranumi “fără sfârșit”. Evoluția interioară m-a făcut să îmi doresc să revin, având senzația că nu e gata niciodată starea de a fi acolo. Avem atâtea experiențe în viață, câteodată unele se consumă fără să simțim nevoia de a reveni asupra lor. Altele trezesc o chemare care se cere a fi cercetată, spre o înțelegere profundă în timp. Poate că și acolo există un capăt, la un moment dat. Și serialul preferat se termină, eventual. Și e foarte bine că este așa. Pot exemplifica cu albumele celor de la Pink Floyd, ale căror audiție în buclă mi-a definit adolescența. Simțeam că nu e gata, niciodată, și că fiecare ascultare sună diferit de cele precedente și aduce ceva nou, deschizând un nou mister. Parcă ceva se devoala în straturi, și drumul era lung înainte. Poate că aceasta este o caracteristică a acelor lucruri esențial bune, fecunde. Evoluează împreună cu tine, fiecare audiție, lectură, privire, întâlnire, sunt diferite, pentru că ceva în tine s-a schimbat odată cu experiența precedentă. Așa apar partenerii de drum, cărțile, melodiile, trupele favorite. Locurile în care îți place să revii, fără să știi neapărat de ce, pentru că ceva te cheamă acolo. Acum, recent, cred că am și aflat de ce. Și am învățat dintr-o sursă neașteptată, din jocul de tenis. De la marii campioni am aflat că nu poți sări peste etape, că pentru a câștiga un Grand Slam e nevoie să ajungi în câteva finale și eventual să pierzi câteva, pentru că doar așa te formezi să poți reuși o dată viitoare. O înfrângere nu reprezintă o pierdere, ci o oportunitate esențială pentru a te pregăti mai bine pentru ceea ce îți dorești sau îți este destinat să obții. A trebuit să vin de câteva ori la Coloana, să deschid câteva noi straturi interioare, să treacă câțiva ani, să trec prin transformări personale, să ajung să aud vocea interioară și să o și ascult, să devin mai sensibil, pentru a primi darul de a simți sensul de a fi lângă Coloana. Și a fost copleșitor în acea dimineață de octombrie din 2020, contemplând răsăritul de pe marginea cercului central din parcul Coloanei, martor al unui curcubeu magic, desenat perfect deasupra verticalei ei. Totul a durat cinci minute, nu mai era nimeni altcineva acolo să vadă minunea. A apărut fără să fi fost prevestit, dintr-un albastru cuminte, și s-a dizolvat în același albastru al dimineții răcoroase. Am simțit că am primit un dar uriaș, care mă obligă să fiu mai bun, mai profund, demn de acest moment. Din 2017 fac anual un “pelerinaj”, îmi place să-i spun, la Coloana. Stau câteva zile și mă învârt efectiv în jurul ei, lumina se schimbă pe parcursul zilei, arată diferit în fiecare moment, dacă înveți să o privești. Niciodată nimic nu seamănă cu ceea ce știai de acum cinci minute. Mă gândesc în primul rând să fiu acolo, să fiu prezent, și mai ales să închid, de fapt, gândurile. Lângă Coloana nu mă mai gândesc la nimic, aș obtura vocea intuiției care se poate conecta cu ceva mult mai înalt și profund, pe care prezența Coloanei îl face posibil. Am învățat în acea dimineață, cu curcubeu. Am tăcut o săptămână, nu am intrat nici pe rețele sociale atunci, am simțit nevoia să păstrez cât mai mult acea senzație, acel efect. Sunt atâtea lucruri care nu pot fi înțelese cu gândul, ci doar simțite, atunci când suntem pregătiți. Încerc mereu să mă pregătesc pentru un următor moment de aflare minunată. Câteodată reușesc, alteori sunt doar ecouri vizuale, transpuse în imagini corecte. Dar știu că ceva nou e oricând posibil, căutarea nu se termină niciodată, e fără de sfârșit. Pentru a o cuprinde, ar trebui probabil să fac un infinit de imagini. Sunt mai aproape cu câteva mii, dar drumul e lung. Dar am un secret, mă uit din când în când pe webcamul din parc, în direct, să văd atmosfera de la Coloana. Îmi dă o stare de bine.

Rep: Cum rămâi consecvent cu munca ta?

V.E: Atunci când îți afli chemarea, când îți deschizi drumul ascultându-ți vocea interioară, intuiția, te afli deja unde trebuie, făcând ceea ce trebuie. Afli scop și sens, în activitatea ta. În fotografie am denumit această stare de fapt “momentul de grație”. Când ești pasionat de ceea ce faci, pasiunea este un “combustibil” care te ajută să nu mai simți oboseala sau efectele efortului. Tot ceea ce contează este să faci cât mai bine ceea ce iubești să faci, asta te face să te simți bine, să găsești soluții pentru orice problemă, să vezi orice obstacol posibil drept o oportunitate (sau doar semnul că trebuie să cauți o altă pistă de acțiune, nimic nu se întâmplă degeaba, obstacolele au și ele rolul lor). Am învățat că cel mai bine pot colabora cu oameni pasionați de ceea ce fac. Se vor dedica integral muncii lor și nu se vor opri decât atunci când vor ști că mai mult nu se poate. Oamenii pasionați mai vin cu ceva frumos, te inspiră. Zâmbesc când vorbesc despre ceea ce fac, sunt înflăcărați, fac ca totul să pară ușor, firesc. Jocul, creativitatea sunt ingrediente esențiale ale unei vieți sănătoase, și aprovizionează puterea de a face ceea ce îți propui. Dincolo de chemare, de educarea talentului, de activitatea asiduă, o cheie a reușitei o reprezintă perseverența. Să continui să faci, să cauți soluții, să te dezvolți, să fii mai bun decât ieri, să dai totul, să nu faci rabat de la nimic. Da, câteodată te vei simți epuizat, e normal. Dar te vei încărca cu energie bună și vei continua cu și mai multă dedicație. O plimbare contemplativă, golirea de gânduri, activitatea fizică, muzica bună, o discuție profundă cu cineva, un zâmbet al unui necunoscut întâlnit pe stradă, sunt surse de reîncărcare benefică.

Rep: Cum te-ai schimbat ca fotograf, de-a lungul anilor?

V.E: Am început să fac fotografie fără să știu absolut nimic. Avid de explorare și descoperire, sunt autodidact, am învățat totul prin experiment, prin lectură, mai ales ceea ce ține de tehnica fotografică. În perioada 2004-2008 mai ales. E foarte important să explorezi, în fotografie. Aceasta se învață declanșând de mii și mii de ori. Contează mai puțin corpul aparatului, cât, mai ales, obiectivul. Mai ales, lumina. Am avut șansa să trec prin tehnica de film, de la manual, spre automat, să experimentez cam cu toate aparatele posibile, obiectivele și tipurile de film (am o colecție personală, cu fiecare aparat am făcut câte o “cea mai bună” imagine, eventual devenită “virală”, la un moment dat). Ceva s-a pierdut, de când am trecut la mediul digital. Da, mai comod, am putut posta imediat imagini pe rețele, “pe viu”. Ceva s-a schimbat însă definitiv odată cu apariția rețelelor sociale. Lumea s-a schimbat, percepția asupra imaginii, misterele au fost devoalate, cu greu afli astăzi un loc nou, secret, neștiut, cu greu mai înțelege cineva o imagine alb-negru, cu greu obții impact dacă nu arăți ceea ce așteaptă publicul de la tine (ideal culori, pisici, rapiță și alte subiecte deja consumate astăzi). Cele mai inutile întrebări sunt “e de astăzi?...cu ce ai făcut poza? ..unde e făcută?”. Percepția s-a deformat după “breaking news”, totul trebuie să fie de acum, ignorând faptul că fotografia se opune esențial trecerii timpului, că o fotografie bună nu dă socoteală timpului, ea devine atemporală, arhetipală. Și dacă explorezi, vei găsi ceea ce îți este destinat să afli, singur. Și nu contează cu ce ai făcut poza, ci ce ai simțit când ai făcut-o, ce s-a schimbat în tine la întâlnirea cu subiectul. Dar cine să mai înțeleagă aceste sensibilități? S-au schimbat oamenii, percepția, modul în care ne raportăm la imagini. Da, pot spune că am contribuit la instaurarea imaginilor cu apusuri și cu răsărituri ca fiind “standarde” pe rețele sociale. Și da, recunosc, mi-a plăcut să fac asta, pentru că de la un moment dat au devenit expresia unui mod de viață real, sincer. Trezitul la răsărit, contemplarea apusului au devenit parte dintr-o stare predominant contemplativă a petrecerii timpului dintre activități (sau fiind o activitate în sine), la care am aderat de câțiva ani, încoace. Esențial pot spune că în fotografia mea s-a mărit distanța față de oameni, străzile orașelor au început să se estompeze în favoarea unor peisaje calme, care mi-au oferit ocazia de a respira adânc, de a privi departe, de a mă îndepărta de zgomot. Am început să fac fotografie fiind avid să mă apropii de oameni, iar într-un arc de 20 de ani, am început să caut liniștea solitudinii. Cum spuneam, fotografia de acum 20 de ani nu mai este posibilă astăzi. Oamenii s-au schimbat, orașele s-au schimbat, percepția asupra fotografiei s-a schimbat. Îmi place să îmi iau vechile aparate din când în când și să pun un film alb-negru sau color, de dragul senzației. Simt că adevărata fotografie, aceea care deschide privirea interioară, se poate face doar pe film. Aparatul digital nu este capabil să fie un mediator neutru între lumea exterioară și cea interioară. Este eficient și cam atât. Telefonul este accesibil, neintruziv. Câteodată reușesc imagini foarte bune, doar cu telefonul mobil. Am învățat că ceea ce contează este conectarea, capacitatea de a descoperi nevăzutul, de a spune o poveste, atunci când afli ceva care te emoționează și te face să vibrezi. Să fii unde trebuie, făcând ceea ce trebuie, deși nu știi cum arată încă ceea ce cauți, unde vei găsi și ce vei face în acel moment. Stare de Grație. Ca reper fix, am câteva locuri pe care le fotografiez constant, din 2004, atunci când am ocazia. Cum ar fi Ateneul, Dâmbovița la Podul Izvor sau colțul lacului Herăstrău, spre Casa Presei. Sunt importante câteva constante, cred că poți diminua efectul trecerii timpului, deschizând bucle pe care nu știi când le vei închide.

Rep: Ești autorul Codului Fotografiei. Cum a fost să transpui în cuvinte ceea ce vezi prin obiectiv?

V.E: Drept să spun, mă simt cel mai bine când vorbesc despre fotografie. Cei care au fost la workshopurile, seminariile, cursurile mele, știu asta. Și sunt câteva mii de oameni până acum. Probabil prima oară am vorbit despre fotografie prin 2005, de atunci am structurat teme pe care le prezint în întâlniri “sold out”, din fericire. E ușor când ești pasionat de ceea faci, iar prin cuvântul rostit pot transmite o energie, o vibrație, cei prezenți se transformă sub ochii mei, cea mai reticentă figură capătă până la final un zâmbet cald. Iubesc să vorbesc fotografia, niciodată mai puțin de două ore. Ca la cursurile de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București, unde nu dau pauză niciodată, iar timpul trece pe ne simțite. Studenții constituie probabil cel mai exigent public, dacă înveți să-i atragi, orice altceva devine ușor. Am șlefuit, așadar, temele fotografice expuse în carte în 15 ani de activitate teoretică. Astăzi mă concentrez pe subiectele pe care se bazează Codul Fotografiei, concis, și anume Observarea (Punctul de stație), Lumina, Spațiul (Compoziția), Emoția și Momentul de Grație. Am deschis teme noi de discuție, precum rolul terapeutic al Observării și modul în care aceasta ne transformă subtil în relația cu lumea și cu noi înșine. Am evitat întotdeauna să predau partea tehnică a fotografiei, mi se pare un subiect complet neatrăgător, deși este esențial. Poți învăța tehnica singur, în 30000-50000 de declanșări, e o căutare proprie a înțelegerii instrumentului. Mult mai interesante mi se par temele expuse mai sus, și pe care de altfel nu le mai predă altcineva în sensul lor profund. Nu încerc să învăț de fapt ceva, pe cineva, ci doar să inspir, să trezesc imaginația, să ofer secrete pe care fiecare și le croiește pe propria măsură. Imaginile cu care exemplific sunt martori ai unor experiențe reale, care devin subiect de poveste, pentru învățături. Experiențele de viață sunt, în cele din urmă pur personale, iar fotografia este o cale de aflare, așa cum am mai spus. M-am bucurat că această carte, Codul, are succes. Este acum la al treilea tiraj, a fost best-seller în cadrul Bookfest, anul trecut când am lansat-o. Este un proiect personal de nișă, pentru care am avut susținerea necondiționată a editurii, fapt pentru care îi mulțumesc. Poate pentru că nu este doar despre fotografie, ci despre cum vedem, cum simțim, cum descoperim și contemplăm magia lumii de lângă noi. Și este ilustrată cu multe imagini, desigur. Am gândit cuprinsul ca un serial StarWars, el însuși spune o poveste și te poate ține “lipit” de subiectele preferate, cu sufletul la gură, după fiecare pagină. Cel puțin așa mi-am imaginat eu. Zilele trecute am publicat versiunea în engleză, sub forma de ebook, ea devenind acum disponibilă și publicului internațional. Un alt vis împlinit.

Rep: Care este fotografia ta preferată și care este mesajul din spatele ei?

V.E: Nu cred că am o imagine preferată. Sunt câteva momente de conștientizare și prezență pe care nu le pot uita, desigur. Mintea înțelege prea puțin sau prea lent complexitatea straturilor văzute și nevăzute, implicațiile țeserilor de planuri de lângă noi. Atunci intervine intuiția și nevoia spontană de a declanșa. În imaginile preferate, realizate pe film, observăm că cel mai important lucru făcut în timpul declanșării este că închideam gândurile, eram spontan. Fără să pot vedea rezultatul imediat, știam dacă poza e bună în funcție de starea de armonie interioară pe care o trezea declanșarea. Când totul se alinia și era la locul lui, simțeam o stare de bine, de echilibru, de liniște, în ciuda adrenalinei momentului. Imaginile bune sunt o oglindă a unei stări de armonizare, de echilibru între lumea interioară și cea exterioară. Acesta este mesajul tuturor imaginilor pe care le consider reușite. Câteva imagini sunt mai cunoscute datorită rețelelor sociale, cu altele am câștigat premii. Altele sunt expresii ale unor momente interioare intense.

Rep: Este un loc, persoană, ceva ce îți dorești să fotografiezi și nu ai reușit încă?

V.E: Cred că drumurile ne duc acolo unde trebuie să fim, nu m-am gândit la vreun dor care să îmi creeze o stare de lipsă. Îmi ascult intuiția și chemarea interioară, întotdeauna, și încerc să văd esența acolo unde mă aflu de fiecare dată, în orice moment. Mă simt extraordinar de bine la drum, cu zarea în fața ochilor, cu promisiunea unor noi trăiri care așteaptă să fie aduse la lumină și povestite. Aștept cu nerăbdare să revin la Târgu Jiu.

Galerie foto