Când rămâi gravidă începi să te gândești cum o să fie după. Nimeni nu pleacă de la premisa: “Băi, după ce nasc îmi propun să nu mai am timp de nimic, să stau toată ziua închisă în casă, deprimată, nedușată și cumplit de nedormită, îmi propun să nu mai am timp de prieteni sau de soț și să-mi schimb felul de a trai 100%, iar vacanța mea să fie o excursie la Mega o dată pe lună”. Sigur că ne imaginăm niște mici schimbări. Dar noi o să fim tot noi, o să facem cumva să avem timp de soț, de noi, o să ne protejăm cariera și o sa fim, evident, mama ideală, cu un plod care nu urlă, nu are crize de 2 ani și nu se scobește-n nas. Habar n-am de la ce e. Cred că de la filmele americane. Vrem să le facem pe toate. Să fim noi aia care poate să fie și mamă și femeie de afaceri și soție ideală, care nu se enervează niciodată și arată tot timpul ca scoasă din cutie. Acum muncim cot la cot cu bărbații că doar suntem egalele lor, dar ne ocupam predominant de creșterea și ștersul la fund al plozilor în timp ce curățim casa și gătim Dumnezeiește.

Și reziști 9 luni. Mai greu sau mai ușor. Mă rog. Naști. Rămâi cu o burtă enormă și fleoșcăită, cu cine știe câte kile-n plus și te aștepți să simți fericirea-n moalele capului. Numai că nu vine. Sau la mine, cel puțin, n-a fost așa. Nu m-a pălit nimic. Ba mai mult, în timp ce făceam eforturi supraomenești să mă ridic în prima zi după operație, deja nedormită și ciufută, mi s-a spus cu zâmbetul pe buze: Gata, de-acuma nu mai ești tu pe primul loc, e copilul! Tot ce visam să aud. Și cum e?

Păi, o dată e varianta aia care nu ni se întâmpla niciodată nouă. Cu plodul ăla care doarme toată noaptea de când ajunge acasă. În camera lui. Care nu plânge niciodată și râde când îl pui în pat. Care adoarme singur. Căruia îi place la nebunie să meargă în excursie cu mami și cu tati, se adaptează oricărui program, merge la nunți și pe Everest. Simultan. Așa că tu (mama lui) chiar reușești să te ții de planul ăla de mai sus și să îți păstrezi viața cea veche relativ neschimbată. Și îți spui că ai făcut tu ceva bine, că ești o mamă perfectă, și că ai un copil bun pentru că ai știut cum să procedezi. Păi sigur că dacă-l luai și tu cu voi în pat în prima zi când ajungeai acasă nu mai scăpai de el, dar ai rezistat și uite ce bine e acum.

Sau. În ciuda convingerii că la tine va fi ca mai sus, dintr-o persoană energică și fără stare, agitată, ocupată și plimbăreața, ajungi să stai. Acasă. Cu un plod care urlă în principiu cam non stop. Tot, tot ce ți-ai propus să faci înainte să naști este în mare măsura compromis. Nici nu îi plac plimbările, nu vrea să mănânce, nu stă singur, nu adoarme singur. Nu. La voi e cu nu. Nu, nu mai ai timp de soț, nu mai ai timp de tine, nu ești nici pe departe mama aia ideală care e tot timpul răbdătoare și cu zâmbetul pe buze când plodul atinge cele mai acute octave. Păr aranjat? Nu mai înțelegi clar definiția. Manichiura aia impecabilă cu 3 floricele pe unghia de la inelar? Înlocuită rapid de rosul eficient al unghiilor. Să nu intrăm în detalii picante. O perioadă trăiești prin el, respiri prin el. Folosești pluralul pentru orice acțiune a plodului, spre disperarea și strâmbatul din nas al prietenilor.

Și atât? Păi da. Atât. Mă uit la prietenele mele care încă n-au copii și care sunt terorizate de toate cele de mai sus. De pierdutul de sine, de pierdutul de soț, de vergeturi, de naștere, de câștigatul de kilograme. Mă uit și nu știu ce să le zic. Aș putea să le spun ce mi-au spus mie: că e o fericire, că e ușor și că e puțin mai greu la început, dar trece repede. Dar poate n-o să fie așa. Poate o să li se întâmple toate cele de mai sus. Cu una, două, mici ratări, mie mi s-au întâmplat toate. Și cu toate că înțeleg de ce sunt terifiante înainte, nu știu cum să explic de ce sunt atât de firești după. Că e ok. Nu am cum să explic în cuvinte cum e să fii mamă. Că toate cele de mai sus, chiar dacă ți se întâmpla, nu mai contează. Că merită. Că da, e mai importantă ca mine, că o iubesc ca pe ochii din cap. Că orice aș face, oriunde aș fi, oricât de ocupată aș fi, un colț din capul meu se gândește la ea. Toate cele de mai sus trec, încet, încet. O să mai ai timp și de tine. O să mai citești o carte, o să visezi iar la o pereche de pantofi roz și nu doar la o noapte dormită. O să bei iar o cafea cu prietenele, o să mai mergi la un film cu soțul sau la o petrecere. O să asculți muzică iar. O să intri iar în blugii ăia mișto și da, o să primești complimente iar. O să fii tu iar. Și când o să fii tu iar, o să iți dai seama cât de incredibilă a fost perioada asta în care ai fost înjumătățită în două persoane și ai mai vrea înapoi, dar nu se mai poate, copiii doar cresc.

Dacă cumva aș putea să dau un sfat celor care se pregătesc să fie mame, ăsta ar fi. Să accepte. Să nu se împotrivească. Să nu mai planifice (astea fiind zise de campionul intergalactic al listelor), să lase lucrurile să se întâmple și să le ia așa cum vin. Se poate întâmpla orice și orice s-ar întâmpla tot va fi bine. Chiar și dacă tot ce le e frica acum se va întâmpla, în final tot vor fi infinit (și abia mă abțin să nu scriu infinit cu litere mari) mai fericite ca acum.

www.sleepy00.com