Aţi auzit de Marc Gafarot i Mojo? Este coordonatorul de politică externă al Partidului Democratic European Catalan, conservator şi separatist. Un artizan al declarării independenţei Cataloniei, anulată recent de Curtea Constituţională a Spaniei, şi, după cum vom vedea, o portavoce a secesioniştilor europeni.

Acest domn a fost invitat în România de Partidul Popular Maghiar din Transilvania, asociat cu europarlamentarul Laszlo Tokes, care susţine că, potrivit unor legi de la Budapesta, ungurii s-ar putea uni transfrontalier. Profitând de notorietatea secesioniştilor catalani dobândită ca urmare a impactului mondial al declarării independenţei Cataloniei, iniţiatorii războaielor hibride de compromitere a proiectului Europei unite şi-au trimis ,,omuleţii verzi” în zonele unde s-ar putea pregăti autonomii, secesiuni, independenţe etc..

Omuleţul ăsta (căruia cineva îi plăteşte masă, casă, avocaţi etc.) a declarat la Cluj (nu la Miercurea-Ciuc sau Sfântu Gheorghe) că ,,Autonomia de tip federalist este un bun instrument politic prin care diferenţele de limbă şi de cultură dintr-o regiune pot fi conciliate şi administrate. (...) În România, în Transilvania, există o importantă comunitate de maghiari, au propria lor limbă, cultură. Dar cred că există o dorinţă, pe care o poţi simţi, către autonomie în Transilvania, chiar dacă ea merge dincolo de limitele maghiarilor”.

De mult timp, aşa-zise elite din Transilvania, care au avut, la vedere sau în zona întunecată, controlul statului la Bucureşti, au cultivat diferenţa/superioritatea culturală/civilizaţională a ardelenilor şi au muncit la întoarcerea Transilvaniei la o situaţie economică, socială şi politică asemănătoare sfârşitului de secol XIX, prin sabotarea tuturor deciziilor care puteau contribui la păstrarea caracterului unitar al naţiunii române şi statului pe care românii l-au construit după o lungă şi miraculoasă rezistenţă la graniţe de imperii. Din interes economic sau din ordin venit de la patronii estici sau/şi vestici această agendă nu este străină nici unor ,,elite” regăţene.

Nişte cozi de topor au ales să lanseze aceste discuţii despre o dorinţă sesizabilă de autonomie a românilor din Ardeal prin vocea unuia care susţine multiculturalismul ca mijloc de realizare a destructurării arhitecturii europene prezente şi care - dezvoltată în spiritul părinţilor fondatori - poate asigura pacea în viitor, dacă o construim păstrând diferenţele intrinseci istoriei Europei ca factori de dezvoltare. Cred că tratarea unor asemenea manifestări cu indiferenţă, fără acţiuni de răspuns ale statului şi societăţii civile pentru explicitarea/combaterea intenţiilor şi posibilelor rezultate, nu mai pot fi justificate sau/şi minimalizate. Deja există în Ardeal discuţii, în spaţii mai puţin publice, despre transferul rezultatelor economice spre alte zone cu populaţie caracterizată de o parte a mass-media ca leneşă, needucată, alcoolică, gregară, coruptă etc. (acestora le amintesc că înainte de 1990, când meritocraţia era principalul criteriu de acces în facultăţi şi în alte funcţii decât cele din ierarhia partidului, se umpluse Ardealul de medici, profesori şi directori olteni) şi se caută mijloace de micşorare a sumelor redistribuite. Lipsa de reacţie la încercările de a face din autonomia Ardealului o temă de dezbatere publică este sinucigaşă.

În Parlament, cetăţenii români sunt reprezentaţi de cinci partide politice. Unul singur îşi asumă în denumire că este partid naţional, respectiv Partidul Naţional Liberal. Dar a spune despre partidul lui Tăriceanu, Patriciu, Crin Antonescu, Falcă, Flutur, Pinalti, Mişu Voicu, Fenechiu, Buşoi etc. (demult nu mai putem spune partidul Brătienilor) că este un partid naţional este un banc dintre cele care construiesc epoca fake news. Sunt câteva teme care nu mai pot fi ocultate oricât s-ar strădui o tabără sau alta. Clivajele din societate (vizibile pentru oricine la nivel mondial, european şi naţional) trebuie aduse în dezbatere publică şi asumate de partidele existente sau, dacă acestea refuză ca până acum, de partide noi care pot pregăti poporul român pentru a face/trăi câteva alegeri fundamentale, cu costuri specifice, într-un viitor nu prea îndepărtat.

Partidele care vor să minimalizeze/estompeze/nege clivajele (a se vedea soarta lui Nicuşor Dan şi a se urmări evoluţia lui Macron în Franţa) nu vor avea succes şi/sau viitor. Clivajele neconştientizate de publicul larg nu vor fi soluţionate ci, dimpotrivă, se vor adânci. Clivajele nesoluţionate prin procese democratice vor fi soluţionate prin forţa statului sau forţa oamenilor împotriva statului. Nu ştiu un exemplu în istorie în care forţa unui stat să câştige pe termen lung asemenea războaie. Istoria se mişcă din ce în ce mai repede. Oamenii trebuie să se obişnuiască cu faptul că vor trăi in viaţa pământeană una sau mai multe schimbări ale condiţiei umane pentru care azi nu sunt pregătiţi şi nici nu au instrumente/tehnici de învăţare.