În familia noastră, soțul este responsabil cu dusul copilului la grădiniță și eu cu luatul. Ăsta a fost târgul atunci când m-a convins s-o ducem (mie îmi era groază de momentul ăsta, aș fi ținut-o acasă până mergea la școală). Și așa a rămas. E adevărat că se potrivește și cu programul nostru, altfel probabil s-ar mai schimba lucrurile.

Deci nu știu cum e la dus. Ne dăm  mesaje cu E ok sau Azi am ajuns mai greu sau ceva, dar nu știm nici unul nici altul detaliile la celălalt.

Detaliile despre cum alerg eu val vârtej până la ea. Cum mă bucur când o vad. Cum își schimbă expresia feței când mă vede ea. Cum mă mai pune să aștept să termine de pictat, sau de mâncat, sau că vrea să rămână la nu știu ce opțional. Cum țopăie și se prăbușește la mine-n brațe să o pupăcesc cam de 100 de ori când ajung.

Și cum face numai fițe până plecăm (direct proporționale cu numărul de spectatori). Mă duc să îi iau pantofii. Nu vleau pantofii!!! Mama, dar trebuie să mergem acasă, doar n-o să mergi desculță. Nu vleau să îi iei TiU (apăsat spus). Vleau să îi iau EU (din nou apăsat). Ok mama, și nu puteai spune frumos? Tie loc flumos să îmi iau eu pantiofii. Sigur mama, nu e nevoie să mă rogi, doar să nu te mâțâi. Se așează pe o treaptă, eu pe scăunel, aștept să se încalțe. Se necăjește iar, de data asta că nu poate desface o fundiță. Sunt din nou solicitată și din nou isc proteste pentru că nu fac fundița cum trebuie (adică identică cu cea pe care a făcut-o tati de dimineață, de parcă eu aș putea visa cum a făcut-o tati de dimineața). Apoi vrea apă. Se duce cu doamna îngrijitoare. În 8 secunde se aud plânsete. Nici nu e nevoie să mă duc să văd ce s-a întâmplat. N-a lăsat-o să-și pună singură apa, din carafă în pahar (cum face în fiecare zi la grădiniță și în fiecare seară acasă). Cam patru minute a jelit pe tema asta. Altă dată s-a supărat că n-am lăsat-o să își dea singură haina de pe umeraș. După ce i le-am pus la loc s-a supărat iar că nu putea să le dea singură jos că era pus umerașul invers. Și alte miliarde de exemple pe care nu mi le pot aminti. Din secunda în care ajunge în mașină e ok, redevine copilul meu cuminte, liniștit, ascultător și vesel, care spune te rog, mulțumesc și poftim.

Realitatea rămâne însă, șansele ca plodul meu să aibă un tantrum la preluarea de la grădiniță sunt maxime (desigur, conform regulii lui Murphy cresc în funcție e numărul de spectatori).

Nu, nu e domnul Goe la 3 ani și 3 luni, e încă o domnișoară destul de cuminte  în general. Am citit (parcă în Anii magici) de ce fac așa. Pentru că o pot face doar cu cei pe care îi iubesc cu adevărat, cu cei în care au încredere. Pe parcursul zilei ei (ca și noi de altfel, dar noi avem alte supape) acumulează frustrări (în interacțiunea cu educatoarele, cu ceilalți copii) și le descarcă seara, în siguranța companiei părinților. 

sleepy00.com