Mi-a zis cineva că doamna Stanciu m-ar fi achitat dacă primea garanții că o pun la Curtea Constituțională. Nu știu dacă e adevărat. Mi-a zis cineva că Iohannis nu se lasă până nu mă vede arestat, eu nu știu dacă e așa. Mi-a zis cineva că patru asasini cazați la un hotel în București au vrut să mă omoare, nu am dovezi, dar așa mi s-a spus.

Probabil că ați recunoscut personajul. Este Liviu Dragnea, președintele PSD. Și maniera lui de a lansa tot felul de povești cu care să contamineze spațiul public.

Uneori pare nebun, alteori pare că face pe nebunul. Are în spate un cârd de politicieni care îi repetă obsesiv nebuniile, iar până la urmă ajungem să ne întrebăm dacă nu cumva noi avem o problemă, din moment ce ei sunt atât de mulți și de prezenți în spațiul public.

Liviu Dragnea face pe nebunul, pentru că este singura cale prin care mai poate domina spațiul public. Cu demagogia cu mai ține, a ținut vreo doi ani, dar s-au cam terminat banii. De atâtea ori a dublat Olguța Vasilescu pensiile la televizor, încât o parte din pensionari chiar au crezut că trăiesc mai bine. Dar, până la urmă, au simțit cu toții că s-a scumpit pâinea, s-a scumpit curentul, s-au scumpit lemnele.

PSD nu vorbește întâmplător în această perioadă de plafonarea prin lege a unor prețuri. Dragnea știe că asta contravine regulilor economiei de piață, regulilor Uniunii Europene. Nu-i pasă, pentru el este important să găsească noi căi de a prosti poporul, să pună într-un fel sau altul controlul și pe Palatul Cotroceni la alegerile de anul viitor.

Urmează doi ani grei pentru România. Doi ani în care vom fi chemați de patru ori la vot, doi ani de minciuni, doi ani de înjurături, doi ani de prosteli, doi ani de gălăgie, doi ani de suportat tot felul de tâmpiți la televizor. Doi ani în care românii vor face alegeri de care depinde nu doar nivelul lor de trai. Vor doi ani în care vom alege între democrație și dictatură, între Occident și Rusia, între economie de piață și economie centralizată, poate chiar între un stat unitar și unul făcut bucăți.