În septembrie 1954, Arthur C. Clarke se urca la bordul SS Himalaya, mândria transportului de pasageri maritim de la acea vreme. I se părea mai sigur și îi plăcea că era mai lent. Urma să ajungă la Sidney 32 de zile mai târziu. În acea lună a fost singur cu apa și stelele. Drept pentru care și-a imaginat, apoi a scris, The City and The Stars. În nopțile fără lună petrecute pe punte, și-a imaginat lumea peste un miliard de ani: un oraș inventat și unic, pe un Pământ de mult mort. Un viitor în care oamenii ies deja adulți din fabrica de creație, pregătiți să-și trăiască multele vieți în orașul etern și neschimbător. O lume nouă în care oamenii au teoretic orice își pot dori (faptul că pot crea lucruri cu puterea minții ajută mult) și unde sunt practic obligați la o fericire prefabricată și banală. Un singur lucru le lipsește, poate cel mai important: curiozitatea, extirpată cu mult timp în urmă. Pe vremuri, omul stăpânise o bucățică apreciabilă din întregul univers, acum revenise pe bătrânul și mortul Pământ, cu orașul lui meschin, și, cu traumele istoriei de sute de mii de ani înregistrate, condamnase curiozitatea ca fiind ceva extrem de periculos.

Astăzi, la doar 60 de ani distanță, ideea ca trenul să întârzie mai mult de câteva minute ni se pare inacceptabilă. O ORĂ în plus?! Dar ce, suntem animale?! De pe o punte de unde putea admira stelele, într-o călătorie ce va fi durat o lună, C. Clarke își imagina un viitor luminos de peste un miliard de ani în care oamenii nu mai puteau vedea stele. S-o fi plâns că 32 de zile până în Australia au fost prea mult? ”Parcă trebuia să fie 31 și 14 ore, f**e-m-aș în el de CMI (Căile Maritime Internaționale – nota mea)!…” Câte cărți scriem acum pe un drum, fie el și până în Australia?

Nimeni nu stă să se gândească ce anume facem în tren, chiar și în ora aia în plus. Stăm pe internet, în general, nu? Primim notificări. Trăim experiențe noi și imediate, în cascadă, una înlocuită rapid de cealaltă. Le experimentăm aproape instantaneu, nu avem timp să le simțim gustul, să le analizăm, să le lăsăm să se decanteze. Pulsăm demenți între notificări ca o stea neutronică grăbită să-și trăiască viața cât mai rapid, una care la fiecare rotație fulgerătoare își schimbă forma, conținutul, sensul și menirea de a fi. Nu suntem o sumă de experiențe, ci o sumă de drafturi de experiențe (multe cu un potențial fantastic) pe care le abandonăm fără cea mai mică remușcare. Trăim între notificările noastre incapabili să vedem imaginea mai mare: deja am început să le primim și în avion. Practic, dacă nu facem ceva ce suntem cu toții liberi să facem, de fapt, suntem condamnați la o viață de notificări perpetue.

Vă place DNA-ul, că vine să îi ia? Da, DNA-ul chiar e bun. Dar ar trebui să ne dorim să ne ia pe noi, de fapt. Pentru că pentru mulți dintre noi asta ar fi una dintre puținele șanse de a evada, de fapt. Poate că în închisoare, eliberați de corvoada unei vieți online, am putea evada spre noi înșine. Măcar o lună închiși, zic, cât să trăim magia aceea trăită de Clarke la bordul Himalayei. O lună de privare de libertate trupească, pentru a ne permite minților să zburde libere. Cine știe ce zace acolo, în neuronii noștri legați de mâini și de picioare? Poate un nou Arthur C. Clarke.