Oscarurile nu sunt despre marile producții care câștigă la cel mai bun film, regie, scenariu sau din care vin actorii câștigători. De 15 ani încoace mă uit la ele noapte de noapte pentru micile comori pe care le descoperi și care rămân cu tine toată viața. Știți, cum a fost de pildă ”Bear Story” anul trecut, al lui Gabriel Osorio și Pato Escala. „Bear Story” e o animație scurtă pe care toți copiii și toți adulții ar trebui s-o vadă. Preferabil împreună. Și la care m-am uitat de vreo 15 ori și tot nu mă satur. Și încă plâng de fiecare dată. Este povestea unui urs care trăiește în trecut, după ce și-a construit o cutiuță muzicală în care el, soția și copilul lui erau personaje. În realitate, ursul este singur în casa cea mare, pentru că după ce toți trei fuseseră capturați de un circ, doar el reușește să scape. Soția și copilul nu mai există decât în acea mică cutiuță cu care se plimbă zi de zi pe străzi, lăsându-i pe copii să dea din manetă și să vadă povestea familiei lui, în schimbul unei monede.

Și anul acesta au fost mici comori presărate printre nominalizările pe care, fraieri fiind, le considerăm mai puțin importante. Filme străine excelente, la fel și câteva documentare. Dar, dintre toate, scurtmetrajul unguresc Sing, care a câștigat Oscarul la categoria lui, este, probabil, cel mai frumos lucru pe care-l veți vedea anul ăsta. Iar Liza este o eroină feminină (ba chiar și copil, pe deasupra) cum eu visam (la naiba!) să creez, cu cartea aia la care tot scriu. Cât despre poveste, să spui atât de multe în 25 de minute e uluitor. Cred că de la povestioarele lui Cortazar n-am mai văzut chestii atât de condensate care să-ți pună noduri în gât atât de serioase și care să-ți aducă fluturi în stomac atât de nepoliticoși. Ca să comparăm cu ceva, Sierranevada e un film decent, dar, cu tot respectul, mi-a spus mult mai puține în vreo trei ore. De aia n-a fost la Oscaruri. Pentru c-a fost prea slab pentru Oscaruri.

Nu vă povestesc ”Sing” intenționat, pentru că este la liber pe YouTube și e musai să-l vedeți singuri.

Apropo, mereu am avut sentimente de milă amestecată cu rușine când am auzit cretini naționaliști români comparându-se la diverse cu ungurii sau înjurându-i pe te-miri-ce chestiuni. Asta pentru că de fiecare dată când ajung în Budapesta mă simt copleșit de acel oraș, unul cum România nu va avea niciodată. La fel cum mă copleșește muzica lor, fie ea clasică sau modernă. La fel cum m-a copleșit Son of Saul, cu care mult mai micii noștri rivali au luat Oscarul și anul trecut. De ce trebuie oare să fim noi mai buni decât ungurii, la toate sau la ceva anume? Așa cum această mică bijuterie ne învață, viața nu este război, nu este competiție, nu este comparație constantă și rivalitate. Ci prietenie, cooperare și empatie. Ar trebui să fim cei mai buni toți împreună, 7,5 miliarde de oameni. Și chiar suntem, mai ales că, s-o recunoaștem, când o punem așa chiar nu prea avem competiție. Deocamdată.