Citesc o carte care la vremea ei a făcut multe valuri. Se numește ”Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a” și e scrisă de Radu Pavel Gheo. O să vă dau un fragment mai jos, dar trebuie s-o citiți pe toată din mai multe motive. De pildă, dacă vreți să realizați de ce PSD câștigă încă alegerile. De ce schimbarea în bine întârzie să se producă, la aproape trei decenii de la revoluție. Sau de ce e extrem de frustrant să trăiești, încă, în România. În continuare îi dau cuvântul autorului, cu mențiunea notabilă că textul e scris la sfârșitul anilor ’90. Și e îngrozitor să te gândești că nu s-a schimbat, încă, nimic.

„Revoluția nu a făcut altceva decât să ne întărească speranțele, să ne învârtoșeze și mai mult idealurile. Ne-a înflăcărat. Apoi ne-am pleoștit.

Vorbesc acum despre oamenii pe care îi cunosc și care au părăsit definitv România. Aproape toți absolviseră o facultate. Mulți locuiau cu părinții, fără nici o perspectivă de a-și avea vreodată propria locuință (nici măcar prin faimoasa ANL, inaccesibilă exact acelora care au într-adevăr nevoie de un asemenea proiect). Alții stăteau cu chirie, plătind în medie 100 de dolari pe lună, sumă care ”profitorilor de război” ce stau în case naționalizate li s-a părut uriașă, dar care pentru un tânăr singur sau proaspăt căsătorit, aflat la primele salarii, era singura soluție. Ei strângeau din dinți și își plăteau chiria, întreținerea, telefonul, curentul, își plăteau impozitele către stat, votau de fiecare dată, nu făceau afaceri murdare și nu au intrat în politică (sper că nu sună pleonastic), nu furau, nu aveau cazier. Nu au cerut ajutorul statului ca să-și achite datoriile la stat. Erau ceea ce am numi ”buni cetățeni”. Mai sunt și astăzi buni cetățeni, dar ai altui stat, care de obicei prețuiește o asemenea calitate. Ceea ce nimeni nu are chef să spună este că, dacă ei au plecat, au făcut-o din pricina dezamăgirilor, a sărăciei, a lipsei de perspective, a mârlăniei generalizate, a incompetenței agresive și a lipsei de încredere în oameni. Mai sunt încă zeci de mii de cetățeni care așteaptă, cu dosarul depus la vreo ambasadă, să primească viza de plecare definitivă din țară. Și - încă o dată - prea puțini pleacă de bună voie. Cei mai mulți sunt alungați. Nu e o exagerare: nici un om cu scaun la cap nu ar judecat altfel când ar vedea că este lăsat să flămânzească, este alungat din locurile unde ar putea face treabă, i se ignoră orice reușită, este repezit de fiecare funcționar cu bucile încleștate de scaunul său istoric, i se repetă să-și mai vadă lungul nasului și, în general, i se dă de înțeles că nu are de ce să-și facă iluzii.

[...]

Regula noastră de aur: mediocritatea e bună, îndrăzneala e greșită. Corolar: valoarea o fi bună, dar nu face cât un prieten sau un nepot. Judecată de comunitate rurală închisă, ridicată la rangul de regulă națională. În mod rațional, ar trebui să judec astfel: nu-mi plac grosolănia, naționalismul, înșelătoria, lingușeala, corupția, jocurile de interese, promovarea incapabililor, lipsa de responsabilitate, demagogia, minciuna... Or mai fi și altele. Însă nu-i așa că toate astea duc la o carieră fulminantă, iar refuzul lor - la plafonare și umilință? Nu au devenit ele valori naționale? Știu că toate plăgile numite mai sus există și în alte locuri, dar cel puțin sunt sigur că acolo nu au devenit reguli de comportament și nu se împletesc cu atâta măiestrie în vederea unui marș vesel către dezastru. Îmi vine greu să cred că așa s-ar fi clădit - de exemplu - Ungaria capitalistă.”