Cinci filme pentru când vreți să uitați ce nasol e sub PSD
Să ne odihnim un pic de la ”m**e Dragnea”, nu vreți? Protestele de acest fel sunt grele și pot fi tare frustrante, mai ales când la putere sunt niște nesimțiți atât de disperați precum ăștia care conduc PSD-ul (și ALDE-le) acum. Dar le vom duce și pe acelea mai departe și până la urmă vom învinge. Însă avem nevoie de momente de repaus de calitate. Așa că, dacă tot e luna Oscarurilor, vă recomand cinci filme de această lună. Pe majoritatea le găsiți de cumpărat sau chiar de furat, dacă la cinema nu mai aveți noroc. Să vedem:
Despre La La Land n-am multe să vă zic, că probabil ați auzit o groază, deja. E un musical care readuce genul în atenția publicului larg, o mică bijuterie ce deja se anunță mare favorită pentru aproape toate secțiunile, la Oscar. La Globurile de Aur a câștigat deja cam tot. Deci, dacă nu l-ați văzut, aveți suficiente motive.
Ar mai fi două filme superbe candidate ambele la secțiunea ”cel mai bun film străin”. Filmat integral în România (și povestea e tot acolo setată), Tony Erdmann e cel mai ciudățel dintre ele. E nemțesc și e singurul film din ultimii mulți ani care a fost inclus direct în topul 100 al celor mai bune filme din istorie, făcut de BBC. Al doilea e danez (Land of Mine) și spune o poveste foarte interesantă și foarte greu de digerat: după câștigarea războiului de către Aliați, aceștia au folosit prizonieri nemți pentru curățarea plajelor Europei de mine. Cum, în ultima parte a războiului, Hitler apelase, în lipsa adulților jertifiți toți pe altarul fascismului, la copii de 15-16 ani pe care îi încorporase și îi trimisese pe front, aceia sunt prizonierii puși să dezamorseze minele. Pe TOATE, teoretic, deci practic o condamnare la moarte mascată.
În fine, ultimele două sunt ambele americane și sunt, cred, cele mai bune dintre cele cinci.
Despre Arrival am tot scris, mai ales că l-am văzut deja de trei ori. Este primul film care tratează inteligent, chiar profund și cu suficientă subtilitate, posibilitatea reală ca extratereștrii să ne viziteze. Cum vom vorbi cu ei? Nu poate fi atât de ușor ca-n filmele de până acum, pentru niște ființe atât de diferite. Ei, aflați din Arrival cum, e un film mai mult despre limbaj și ceea ce ne face umani decât despre extratereștri, ei înșiși veniți, în cele din urmă, ca să ne facă să ne descoperim imunitatea.
Iar Manchester by the Sea face tot ce ar trebui să fie un film bun: te bagă într-un colț al camerei și, fără să te lase să te întinzi după bere sau după floricele, începe să-ți care pumni în ficat. Un-doi, un-doi, câteva combinații scurte, după care zbang, un upercut la bărbie care te lasă lat pe jos. Te trezești legat în fața ecranului, ca polițistul ăla amărât din Reservoir Dogs, doar că benzină pe rănile tale deschise nu-ți toarnă Michael Madsen, ci Casey Affleck. O să mori în timpul MbtS, undeva pe la jumătatea lui. Nici nu mai contează dacă mori de pumni, de cuțit sau de foc. Dar e o moarte bună, ca orice moarte urmată de înviere. Nu, nu se întâmplă nimic fericit sau miraculos pe final. Doar că povestea unei tristeți atât de profunde este atât de bine spusă, cu atât de mult umor găsit miraculos pe undeva printre ruine și cenușă, încât te învie la loc, ba chiar te face mai viu decât erai înainte de începerea filmului.
Așa că, dacă tot ești viu după ce-ai văzut Manchester by the Sea, ai face bine să-ți asumi condiția de viu și să ieși la proteste.