Cerșește la semafor. O dată la două-trei săptămâni îl văd în aceeași intersecție din București. E un copil de vreo 7-8 ani, frumos, cu nas mic și cârn, buze cărnoase, ochi mari. Mari și triști. Și mereu are un cățel, îl poartă în geaca închisă, grijuliu. Cățelului i se vede doar capul, pe deasupra fermoarului dechis puțin înspre gât. Cățelul are și el ochii mari și triști. Încearcă să aștepți senin să se facă verde când ești fixat de două perechi de ochi mari și triști. De două perechi de ochi de copii, practic, pentru că puiul de om și puiul de câine mai au mult până să devină om și câine. 

-         Ai părinți? l-am întrebat.

-         Da, nene. 

-         Unde sunt?

-         Tata la parcare, mama cerșește și ea.

-         Și unde stați?

Îmi arată ceva nedefinit cu degetul, spre centrul orașului.

-         Aveți un loc al vostru? O casă? 

Dă din cap că da. Îi întind 5 lei.

-         Te lasă părinții să păstrezi banii ăștia?

Îi ia și zâmbește. Cel mai trist zâmbet din lume. 

-         Mă lasă...

Dar ochii mari spuneau altceva. Și eu bou, mă gândesc. Cum să-l lase? Bine că-i dau să mănânce. Privirea îmi coboară către cățel. L-am mai văzut de atunci de trei ori și mereu cățelul era incredibil de cuminte. Nu se mișca, doar clipea, rar, din ochii mari și triști, părea că poate sta în geaca aia, lipit de burta și pieptul copilului, până când se face dulău mare. Ochii mari și triști ai animalului se închid de plăcere când îi ating boticul cu arătătorul. Ridic iar privirea spre copil.

-         Pot să iau eu câinele, te rog?

Ochii mari și triști sunt străfulgerați de o teamă evidentă, ca la un pericol concret, iminent, în timp ce băiatul se dă doi pași în spate și mă privește încruntat. Încerc să-l liniștesc. 

-         Nu ți-l iau dacă nu vrei să mi-l dai, mă gândeam doar că nu poți avea grijă de el.

- Pot. Se uită în jos, spre câine, iar bărbia îi atinge urechile ciulite, în timp

ce cu mâna îi dezmiardă boticul și grumazul. Adaugă mai mult pentru el, parcă încercând să se convingă singur că va oferi acelui câine o viață mai bună decât cea care i s-a oferit lui: 

-         Pot.

Semaforul se face verde, claxonul mașinii din spate vine ca de obicei, cu precizie nemțească, aproape instantaneu. Demarez și mă uit lung în retrovizoare după copilul care încă mângâie câinele. Mă întreb dacă Olguța, Badea și ceilalți dobitoci care vorbesc despre sesizări făcute părinților care vin cu copiii la proteste au stat, vreodată, la semafor, în România. Presupun că da. Poate că i-au văzut chiar și pe ăștia micii cu ochi mari de care vă povestii. Dacă ăștia sunt oameni, eu nu vreau să mai fiu numit așa.