Am scris asta și m-am gândit că, decât să fie încă un început de carte care nu va fi publicat niciodată, mai bine îl las aici.

Rema se uită în oglinda crăpată din hol și se surprinse strâmbându-se la ea însăși. Se gândise toată noaptea la ce-o să poarte la înmormântare, dar, odată îmbrăcată, rochița neagră cu năsturași până-ntre sâni nu i se mai părea o idee atât de bună. ”Poate nu e vina rochiei, ci a feței”, își zise, amuzată, când observă că sub ochiul drept are o dâră cum nu mai văzuse pe la nimeni și la nimic, nici măcar nu știa că e posibil să-ți apară așa ceva pe piele din senin.

Nu mai avusese onoarea să participe la înmormântări, dar eticheta, bunul-simț și două prietene de pe Facebook îi spuseseră că nu se cuvine ca invitații să folosească un machiaj excesiv. ”În orice caz, să nu pară că te-ai străduit mai mult decât mortul”, îi zisese Andreea, iar Rema râsese sincer, mai sincer decât plânsese la auzul veștii cu viul devenit pe neașteptate mort. În mod cât se poate de regretabil, dâra de sub ochi era imposibil de ascuns cu un machiaj minimalist. ”Seamănă cu o urmă din aia de avion cum se văd uneori pe cer... Poate trece și asta de la sine. Secretul, în ambele cazuri, este evitarea contactului cu soarele”. Soarele, altfel un corp ceresc pentru care Rema avea o considerație deosebită, avea și câteva obiceiuri proaste, unul dintre ele fiind taman cel de a pune în valoare dârele nedorite. Dacă ar fi să-și aleagă un prieten bun dintre aștrii ăștia mai celebri, doar cu Luna s-ar fi dus în club și ar fi sărutat-o în baie, după șapte shot-uri de tequilla, fix înainte să vomite. Îi mai plăcea și Canis Majoris, dar nu își putea imagina c-ar fi vreodată prieteni. Era prea mult mister în acel uriaș, o forță senină, o dominație nerostită; mai degrabă ar fi putut fi ceva sexual.

În oglinda mai bine luminată a băii, dâra de sub ochi era dramatică și spectaculoasă ca o crevasă a Marelui Canion. Rema se hotârăse însă să nu o mai ia în seamă, așa că se concentră la ochii verzi și mari pe care și-i adora și care primiseră cel puțin 100.000 de like-uri, în total, în multiplele ipostaze în care fuseseră postați de-a lungul celor opt ani de viață ai profilului de Instagram, de obicei neînsoțiți de restul feței. Când coborî privirea, dezastrul lovi din nou. Își adora ochii, dar își detesta buzele prea subțiri și mandibula prea pronunțată. Demult, prin clasa a șaptea, o prinsese o ploaie perfidă când se dusese după covrigi în pauza mare și un coleg de clasă o întrebase dacă nu-i plouă-n gură când aleargă așa, ca nebuna, prin furtună. Îl ura și acum, aproape cu aceeași intensitate cu care îl urâse la trei zile după eveniment, când pe tabla altfel perfect curată a sălii 104 din Școala Generală nr. 97 apăruse scris, ca din senin, cu o caligrafie admirabilă, deloc asemănătoare cu scrisul haotic al Remei: ”Dumitrașcu o are mică”. O răzbunare scurtă și la obiect, ba chiar ușor atinsă de geniu vizionar, dacă te gândești că Diana, tot o fostă colegă, avea să-i confirme informația după o relație furtunoasă cu nefericitul Dumitrașcu, aventură petrecută patru ani mai târziu și despre care Dianei îi plăcea să spună că nici măcar Destinul nu și-o asumase, ci, din contră, când a văzut ce se petrece, Destinul ridicase mâinile surprins și se scuzase față de toți cei prezenți, explicând că uneori îi mai scapă și lui lucruri și că numai cine nu muncește nu greșește.

(va urma, dar doar dacă vreţi)