Obișnuiam să mă detașez de fotografie, ca formă de presă și de mesaj, dacă nu cumva chiar s-o detest. O formă de autoapărare, poate. Eu stăpânesc cuvintele, iar când pozele apar în peisaj, mă simt inconfortabil. Apoi am citit și am văzut, în câteva documentare, povestea lui Don McCullin.

În 1969, McCullin era în Biafra, unde asista la teribilele consecințe ale Războiului Civil Nigerian. Copii care mureau de foame în fața lui. Copii de 2-3 ani cărora intestinele le ieșeau prin anus, iar ei se târau, plini de muște, privindu-l pe el nu ca pe un fotograf, ci ca pe ultima speranță de salvare. Nu putea să-i salveze, însă. N-o puteau face nici Crucea Roșie sau celelalte organizații de caritate prezente. Putea doar să le spună povestea și să încerce ca, expunând ororile războaielor care se petrec în lume în orice moment, încă din zorii societății noastre, acestea vor înceta. Nu a reușit. În una dintre acele zile oribile de la Biafra, McCullin a văzut un copil mai neobișnuit printre cei care căutau disperați ceva de mâncare. Era un copil albinos. Mult mai slab chiar decât ceilalți, doar piele și os, și subiectul unei discriminări teribile (spune McCullin), fiind singurul alb din sat. Copilul albinos avea în mână o conservă primită cu câteva zile înainte. Deși era o cutie foarte mică, cu o deschizătură doar un pic mai mare decât cea a unei cutii de Coca Cola, copilul o linsese pe interior și, deși tot conținutul se terminase de mult, continua să o păstreze. Copilul albinos îl fixa pe McCullin cu o privire care părea să-i impute ceva. N-a putut face față acelei priviri, așa că s-a întors și a văzut un alt copil căzând din picioare, în stare de șoc din cauza malnutriției. Atunci a simțit ceva pe mână. Când s-a uitat în jos, copilul albinos îl luase de mână și stătea așa, fără să ceară nimic altceva decât un pic de căldură.

Începând din anii ’80, editorii și redactorii șefi din redacții au considerat aceste imagini și povești prea dure ca să apară în reviste. De fapt, clienții de publicitate le considerau prea dure, iar ei stabilteau trendul. Nu puteai să vinzi mașini, case și bijuterii într-o publicație unde apăreau astfel de orori. Așa că adevărul a început să fie cenzurat, iar publicul a început să fie ”scutit” de asemenea povești greu de digerat. Încă este. Azi poate mai mult decât atunci. De altfel, avem și un reflex noi înșine, ca și consumatori, de a nu dori să fim expuși la aceste adevăruri. Chiar sunt curios câți au putut să citească paragraful anterior și să ajungă până aici.

Harold Evans, unul dintre cei mai importanți jurnaliști încă în viață, îl descrie pe McCullin ca „o conștiință cu o cameră”. Alții îl descriu drept ”fotograf de război”. El urăște acest termen, deși într-adevăr a făcut doar fotografii în războaie în toată cariera. Spune că îl face să se simtă ca un mercenar. Acum, e implicat în acțiuni de caritate și urăște toate religiile, pentru că spune că i se pare incredibil că aproape toți oamenii pe care i-a văzut comițând acele atrocități, o făceau în numele unei religii sau a alteia. Acum, mai avem doar războaiele, dar nu mai avem oameni care să dorească să caute adevărul în ele. Și nici oameni care să facă public acel adevăr în paginile unor ziare. Păcat.