Ioan Gyuri Pascu este unul dintre oamenii aceia despre care nu-ți vine să crezi că a murit. Plin de viață, energic, talentat, parcă complet lipsit de orice răutate sau sentiment negativ. Un înger cu barbă.
Cumva, deși nu ne-am cunoscut niciodată, istoria mea și-a lui Gyuri se împletesc, dansând una în jurul celeilalte ca două planete ce orbitează fără să se atingă vreodată. Nu doar a mea sau a lui. Așa cum spunea și Cătălin Tolontan, în articolul de ieri despre Gyuri de pe pagina sa, în negura anilor ’90 oamenii inteligenți și mișto aveau două lumini: Academia Cațavencu și Divertis. ”Pentru generația mea, alături de Academia Cațavencu, trupa Divertis a reprezentat versiunea ludică și intangibilă a unei Românii mai bune”, spunea Tolo. Membrii celor două grupuri erau prieteni în acel deceniu și au rămas așa și acum, uniți de un umor de același gen, dar și, în general, de intenții bune față de țară și de semeni. ”Sunt pe sfert ungur, dar aș vrea să întâlnesc mai mulți români la fel de patrioți precum sunt eu”, zicea Gyuri.
Un alt fost coleg cu care carierele amândurora (și-a mea, și-a lui Gyuri) s-au interesectat, pentru o anumită perioadă, este Cristian Pantazi, redactorul-șef de la Hotnews. Îl amintesc pentru că a dat poate cea mai bună descriere de ieri a celui care a fost Ioan Gyuri Pascu: ”Un personaj luminos al tranziției românești”.
În 2011, Gyuri se retrăsese deja din viața publică, urmare a unui atac cerebral care îl făcuse să dea mâna cu moartea încă de pe atunci. Cu toate astea, și-a făcut timp să vină în redacția Kamikaze (Cațavencu era deja istorie, dar oamenii și prieteniile rămăseseră) și să vorbeacă cu noi despre amintiri și un pic de prezent. Și-a amintit cât de prost câștiga în anii ’90, în ciuda faptului că excela la trei meserii. ”Stăteam cu Vali Gora într-o gazdă și mâncam pâine cu ceapă”, își amintea Gyuri despre o perioadă în care era una dintre marile vedete ale României. De-a lungul timpului, am auzit nenumărate povești al căror personaj central era, de la prieteni și colegi comuni, și nimeni nu a spus niciodată un cuvânt rău despre el.
În perioada care a urmat acelui atac cerebra, Gyuri Pascu a renunțat la presă și la alte distracții telurice și s-a orientat către meditație și comuniune cu cosmosul. Îi plăceau în mod deosebit animalele, iar balenele îl fascinau, le punea mai sus decât oamenii, pe scara evolutivă. Ceea ce îmi amintește că e o legendă indiană conform căreia, atunci când un om moare, ajunge la un pod pe care trebuie să-l treacă pentru a ajunge în Rai. Iar la marginea acelui pod îl așteaptă toate animalele pe care omul respectiv le-a întâlnit în cursul vieții. Și animalele acestea sunt cele care decid dacă omul ajunge în Rai sau nu, pe baza interacțiunilor avute cu respectivul om, cât acesta a trăit. Ei bine, mi-ar plăcea ca această legendă să fie adevărată. Măcar de dragul lui Gyuri, care sigur s-a dus cu balenele în Rai deja, până la ora aceasta.