Corespondentul Financial Times în Spania, Tobias Buck, povestește ”amintirile lui calde” de la Madrid, dintr-o perioadă dificilă: criza financiară din 2012, care adusese întreaga țară în prag de colaps. Citiți-l pe tot, ca să vedeți cum trebuie să arate și să se simtă un oraș și cât mai avem de muncit, de trăit și de visat până ajungem acolo.

”Am ajuns în Madrid în decembrie 2012, fix la timp ca să sărbătoresc cel mai urât Crăciun al unei întregi generații. Capitala și țara erau năucite, după o serie de șocuri care au adus Spania pe marginea prăpastiei. Șase luni mai devreme, o criză bancară care inițial doar mocnea scăpase de sub control, forțând guvernul să ceară ajutor financiar de miliarde de la partenerii europeni. Spania era în recesiune și suferea o criză a forței de muncă nemaivăzută: șomajul atinsese cota de 27% cu câteva săptămâni înainte de venirea mea acolo.

Semne ale disperării unei întregi națiuni erau peste tot. În zilele în care îmi duceam fiul la grădiniță, treceam pe lângă cozi lungi cu oameni care stăteau în fața bisericilor unde se împărțeau supe gratuite. Și mulți nu erau prost îmbrăcați. Mergând spre birou, dimineața, vedeam cum zilnic mai dăduse faliment câte un magazin din drumul meu. Inexplicabil, micuța prăvălie care vindea și repara mașini de scris părea să sfideze și criza, și progresul tehnologic. Până când, într-o zi, s-a închis și ea.

Orașul suferea, dar oamenii mergeau înainte. Chiar și în cele mai urâte momente ale crizei, Madridul nu a părut niciodată că se află pe marginea abisului care ar fi putut provoca o prăbușire socială. Familiie se ajutau între ele. Comunitățile s-au mobilizat și s-au apropiat și mai mult. Oamenii au continuat să se trateze unii pe ceilalți cu decență și empatie, ceea ce a făcut din străzile întregii Spanii modele admirabile de rezistență și demnitate.

Ca să fim bine înțeleși, exista multă furie, dar era îndreptată împotriva oamenilor de la televizor, nu a acelora de pe stradă. Spaniolii înjurau politicienii corupți și bancherii nesăbuiți care au creat dezastru, dar și pe promotorii cinici ai austerității de la Bruxelles și Berlin, care le explicau cum să iasă din asta. Dar nu am auzit nici măcar un cuvânt urât împotriva tinerilor imigranți africani care vindeau CD-uri contrafăcute, peste tot, sau împotriva doamnei musulmane care administra supermarket-ul din cartier. Din contră, vecinii îi salutau în fiecare dimineață și îi tratau ca pe unii de-ai lor. Madridul, și țara în general, au trecut prin criză cu rezerve de solidaritate și mărinimie care deseori erau greu de imaginat și încă și mai greu de uitat.

După 4 ani și jumătate în capitala spaniolă, părăsesc Madridul și mă mut la Berlin cu iubita mea Ana, ziarist spanol, și cu fiul nostru de 5 ani, Tom. Sunt nerăbdător să scriu din centrul puterii politice europene. Dar sunt în același timp conștient de ceea ce vom pierde: Madridul e un loc minunat pentru vizitat, dar unul chiar mai bun pentru locuit în el.

Dintre toate marile capitale europene, este probabil cel mai relaxat și mai lipsit de acea grabă stresantă. E un oraș al prânzurilor lungi și al nopților și mai și, un oraș unde oamenii se plimbă încet și se opresc adesea, fără acele automatisme de ”pe dreapta se stă, pe stânga se merge” care au fost inoculate în tot mai robotizatele Londra sau New York.

Madrid este un loc unde oamenii te cunosc și tu îi cunoști pe ei. Negustorul de pește își amintește cum colegul tău s-a operat la genunchi și se interesează de starea lui actuală de sănătate. Chelnerul își amintește cum îți place să-ți bei cafeaua. Recepționerul de la hotel știe cu ce echipă de fotbal să ții și cât poate să întindă coarda cu tachinatul, după ce aceasta ia bătaie. Vânzătorul de la supermarket știe care este personajul preferat de desene animate al fiului tău și chiar a păstrat niște abțibilduri pentru el. Toată lumea dă sfaturi, se contrazice și vorbește. Totul este treaba tuturor, la bine și la rău. Dar parcă mai mult la bine.

În cazul nostru, tot acest vârtej de relații se petrecea chiar în centrul orașului. Înainte trăisem 5 ani în Ierusalim și eram încântați de provocarea profesională  și frumusețea Orientului Mijlociu, dar ne lipseau atâtea lucruri care fac o capitală europeană atât de satisfăcătoare: barurile și restaurantele, sălile de cinema și de concerte. Când ne-am mutat în Madrid, am închiriat un apartament mare într-una dintre clădirile de secol XIX care domină centrul. Noua noastră casă găzduia un salon plăcut luminat cu tencuială de ipsos și un parchet vechi, de culoarea caramelului, care scârțâia minunat la fiecare pas.

Mai presus de toate, apartamentul era la o plimbare de un minut de Plaza del Dos de Mayos, o piață plină de viață din inima districtului Malasana. Printre madrilenii bătrâni, cartierul are o reputație mai degrabă proastă, pentru că în anii ’80 era cunoscut pentru viața de noapte și problemele cu drogurile. Unele baruri și cluburi din acea perioadă au supraviețuit, doar că astăzi sunt localuri de nefumători, frecventate de o combinație fericită de bătrâni și tineri. În ultima vreme, Malasana s-a transformat într-un soi de rai al hipsterilor: dacă ești în căutare de discuri de vinil, biciclete vintage sau teniși în ediții limitate, ăsta este locul unde trebuie să fii. Sentimentul general se extinde și asupra locului de joacă din zonă, unde bebelușii se joacă în nisip în tricouri micuțe cu Ramones.

Vara (care, după standarde nord-europene, durează cea mai mare parte a anului) mergeam în piață de câteva ori pe zi să ne jucăm cu fiul nostru, să citim ziarele la cafeneaua din colț sau să bem câteva beri cu colegii, după muncă. În serile caniculare, fântâna din colț oferea muniție pentru bătăi cu baloane și pistoale cu apă. Cunoștințele se făceau ușor, în special dacă veneai chitit să joci fotbal. ”Vă știți de la școală?”, i-am întrebat pe câțiva băieți mai mari suficient de drăguți încât să-l primească pe fiul meu în echipă. ”No, somos amigos de la plaza”, a venit răspunsul: ”Suntem prieteni din piață”. Asta a însumat cumva ce este mai bun din Madrid: un oraș mare și modern, dar în același timp un sat unde copiii se împrietenesc pe ulițe.

O să-mi lipsească multe lucruri: mâncarea, muzeul Prado, elegantul parc Retiro din centru și munții cu creste înzăpezite din nord. O să-mi fie dor de micuțul restaurant de lângă biroul meu, cu fețele de masă alb cu verde și cu meniul zilei mai ieftin de 10 euro. O să-mi lipsească goanele nebune pe străzi, înainte de răsărit, înspre splendida gară Atocha, locul de unde plecam de obicei ca să ne facem reportajele. O să-mi lipsească berea rece ca gheața servită în pahare micuțe, și șunca, care nu este un fel de mâncare, ci un univers care se cere descoperit.

O să-mi fie dor de lunga plimbare, pe deal, înspre vechiul stadion Calderon, de vuietul crescând făcut de fanii lui Atletico, pe măsură ce ne apropiam, și de felul cum fiul meu mă strângea tot mai tare de mână, de emoție. Dar și de întoarcerea acasă cu mult timp după miezul nopții, dar în timpul căreia vedeam în continuare cum străzile pulsează de viață, aglomerații de oameni zgomotoși și fericiți, de fețe cunoscute și prietenoase, determinați să stea treji până când răsare soarele și ”la naiba cu criza!”.