Primarul din Aninoasa, Ilie Petroi, aşteaptă să vadă cum se va încheia „dosarul Ydail”. Sunt nouă foşti şi actuali primari care au fost acuzaţi de dare şi luare de mită. Petroi susţine că încă nu s-au găsit dovezi că ar fi vinovaţi de astfel de fapte. „E un rechizitoriu care te face să plângi şi să râzi în acelaşi timp”, mărturiseşte primarul Petroi.

Reporter: Cum vedeţi ce s-a întâmplat în acest dosar?

Ilie Petroi: Pot să spun că s-a încercat eliminarea mea. Asta cred şi voi arăta dovezile la momentul oportun. A fost o nebunie acolo. Judecătorul de drepturi şi libertăţi a constatat că nu sunt probe sau date din care să rezulte că s-ar fi luat, că s-ar fi dat mită, totuşi s-a ajuns unde s-a ajuns. Este un rechizitoriu care, pe de o parte, îţi vine să râzi de modalitatea cum a fost întocmit şi pe de altă parte să plângi că unor oameni din România li se pot întâmpla astfel de lucruri.

Rep.: De ce spuneţi asta?

I.P.: Păi, vă pot da şi un exemplu. Doamna procuror spune, pe prima pagină că aferent facturii numărul 2000 şi nu ştiu cât, s-a depus situaţia de plată care este situaţie de lucru numărul 1. După o pagină, spune că s-a plătit fără situaţie de lucrări. Vă vine să credeţi? Adică tot ea spune că  există situaţie de lucrări şi apoi neagă. E de-a dreptul uluitor! Cum să nu crezi că oricând poţi fi făcut sandviş.

Rep.: V-au speriat acest proces, drumurile la DNA?

I.P.: Nu m-au speriat chestiunile astea. Nu mă sperie! Am mers la DNA cu temerea şi pe baza unui raport, a unor constatări ale unor organe de control care spuneau că este prejudiciu, nebunie, omorâm omul. Omul acesta nu a făcut nimic acolo. Oamenii au verificat. Asta înseamnă să fii profesionist şi bine intenţionat.

Rep.: Cum v-a afectat acest proces?

I.P: Vorbim de vieţile noastre şi nu numai de vieţile noastre. Când am fost reţinut pentru cele 24 de ore, am dat telefon fratelui meu şi i-am explicat. Băiatul meu era la liceu, la cămin, în oraş. Stătea la etajul doi sau trei. I-am zis să meargă repede până nu apare ştirea şi discută cu el, spune-i că totul este în regulă şi să nu-şi facă griji. Mi-era teamă, vă rog să mă credeţi, că poate se aruncă de la etaj. Doamne fereşte! Socrul meu, după o perioadă, a şi paralizat atunci. Din păcate!