De când se naște plodul intri așa, vrei nu vrei, într-o lume mamicească. Chiar dacă nu ai nicio prietenă mămică, nu-i bai, îți faci. Te vor mirosi de la cca. 400 de m și vor veni ca teleghidate către tine, în parcul unde te fâțâi cu căruciorul, să schimbați impresii despre orice legat de odoarele din dotare.

Întrebările încep de la naștere și continuă până hăt târziu. De la clasicele cum îl cheamă, câți ani are, până la: e alăptat? De câte ori face ….ăăă…știți voi ce (n-am reușit să mă lămuresc până la cei 3 ani de mămicie care e relevanța)? Doarme toată noaptea? Vrea suzetă? Stă în fund? Merge singur? Vorbește? Cât vorbește? Știe să numere? Cuuum, nu știe să numere??? Și bănuiesc că vor continua: știe cine a compus Anotimpurile? Cât e radical din 16? Nu vorbește la 4 ani nicio limbă străină? Și îl mai primești în casă? Ntzntzntz.

Al tău evident ca nu face nimic, că na, așa stă treaba, ai noști îs tot timpul ciuca bătăii. În schimb al lor (și aici începe dezmățul, că de fapt doar de asta te-a întrebat) face de toate: s-a ridicat la 4 luni, merge de la 7 ținut de mână și singur de la 8, a învățat să numere până la un an jumătate, vorbea cursiv și ştia tot alfabetul la 2 ani iar acum, la 3, practic poate da teză scrisă la engleză.

Și viziteleee, vizitele sunt o teroare. Fie că vin ei la tine sau mergeți voi la ei se vor transforma invariabil într-o demonstrație. Mami, ia arată-i tu lui tanti Sleepy cum știi tu să numeri până la 10. Hai mami, nu te rușina, că știu că poți! Hai Mami! Hai măi Mami măăă! Îți dau și două acuma, arată-i cum numeri până la 10!!!

Degeaba cu o voce sfârșită asiguri atât dresorul cât și dresatul că parol nu vrei să știi cum numără Gigel până la 10, invariabil Gigel nu va număra și părintele se va bosumfla.

A mea una a fost tot timpul ultima: a stat târziu în fund, s-a ridicat la 1 an și 3 luni și a mers la 1 an și aproape 7. Când a făcut și ea ceva devreme (adică a învățat literele, de bună voie și nesilită de nimeni înainte de 2 ani așa) era așa de exagerat că nu m-ar fi crezut nimeni și îmi era oricum rușine să spun să nu creadă cineva că stăteam cu bâta la spatele ei să-l învețe pe „a”. Pe de altă parte, tot la vârsta aia nu avea nici cea mai mică intenție să spună cum o cheamă și nici câți ani are. În general nu îi place să răspundă la întrebările străinilor, poate mai degrabă să le pună ea. Și mi se pare pe undeva logic.

Așadar, unde graba asta? Pe bune că  mai devreme sau mai târziu toți merg, citesc, numără. Nu e nicio garanție că ai deșteptăciunea pământului în casă dacă numără până la 10 înainte să alerge bine.

sleepy00.wordpress.com