• Se vorbeşte mult, se face puţin. Stridenţe, voci ridicate, ţâfnoase, de precupeţe nemulţumite că şeful pieţei le ridică marfa de contrabandă.

• Se minte voluptuos, se spune arareori adevărul şi doar atunci când mirosul înecăcios al mlaştinii nu îţi mai dă voie să respiri.

• Se strigă îndârjit “uite hoţul” doar atunci când eşti prădat, niciodată când vecinii tăi de apartament dorm sub cerul liber.

• Se clamează ditirambic trecutul, se ţin discursuri sforăitoare despre eroi, pagini de glorie, dar se îngroapă în buruieni semnele trecerii lor prin moarte. Dintre mărăcini, rânjesc dinţii cariaţi ai jalnicei noastre demnităţi.

• Se rostogolesc cifre, se umflă în pene curcanii, şefi vremelnici peste ograda plină de orătănii gălăgioase. Grăunţe sunt, e bai mare printre cocoşii smotociţi de opoziţia rea şi neomenoasă.

• Se strigă în fiecare clipă catalogul. La şcoala vieţii sunt mulţi premianţi. Ei ies mereu din bănci şi, hocus-pocus, ajung politicieni. Au o poftă grozavă să-i îmbrâncească pe “lunatici”. Aşa îi numesc ei pe cei care mai cred în adevăr. E rău, pentru că “premianţii” ne grăbesc sfârşitul, repetenţia.

• Se fură, din când în când, o carte. Ei, şi? Lasă, că n-a furat tablourile lui Da Vinci. E semn bun, zic unii, care ştiu că paradisul poate fi, vorba lui Borges, o bibliotecă. Azi o carte, mâine două, şi peste câteva săptamâni, devine bogatul prăduitor, că, de, trebuie să te arăţi milostiv faţă de cei care vor să citescă, să crească şi să se fudulească. Un ou nu e, ştiţi dumneavoastră ce... Şi apoi, cum să nu încurajezi cititul, când doar 6,2% dintre români citesc cărţi?

• Se practică, din ce în ce mai des, sportul care dezbină şi, paradoxal, împacă apoi pe toată lumea: “datul cu părerea”. Toţi sunt specialişti la orice, fără inhibiţii. Se rostogolesc părerile precum merele putrede pe tăpşanul din satul bunicilor mei. Pe orice subiect se duc lupte cot la cot. Învinge totdeauna cel care ştie să se folosească de strategiile care nu lămuresc niciodată, care ameţesc totdeauna şi care sunt rostite cu un ton autoritar. Fără substanţă, părerile cad una câte una, părţile se împacă, pentru a face loc marelui carnaval, în care se negociază orice. Nu ar fi nicio problemă dacă “datul cu părerea” s-ar juca doar între echipe de cartier. Dar, de cele mai multe ori, se joacă in liga 1, în văzul tuturor, la televizor, pentru ca spectacolul să se bucure de audienţă.

• Se ascultă doar vocile care ţipă mai tare şi care aduc voturi, care contează. În educaţie, nu vei vedea niciodată stând la aceeaşi masă toţi actorii din sistem. Totdeauna ei fac parte din tabere diferite, ca şi cum ai putea face şcoală adevărată fără profesor, fără elevi şi fără părinţi. Legi strâmbe, efecte pe măsură, miniştri mulţumiţi.

• Se ridică statui, pentru ca mai târziu, ele să fie strivite cu ciocanul. Se demolează şi se glorifică, uneori în acelaşi timp. Medicii, eroi mai întâi, devin siniştri locuitori ai planetei, pentru ca, la scurt timp, fără niciun gram de regret, să fie reaşezaţi pe un piedestal. Jocul foamei nesăţioase la români, mai ales, de a găsi, la orice pas, vinovaţi, de a te descotorosi de ei grabnic şi de a le repara, ca la un joc de noroc, demnitatea. Ca la ruletă. Uneori, ruleta e rusească, iar efectele sunt letale.

• Se grăbeşte lumea, e în fugă nebună. Nu mai are timp să se aşeze şi să îşi afle locul. Să găsească soluţii. Dar care ar fi soluţiile la lumea pe dos în care trăim? Cum poţi opri noianul de repetenţi, torentul de părelorogi, armatele de căţărători în politică şi cum poţi potoli furtişagurile, cum să sancţionezi impostura, cum să te păstrezi în firea ta, pentru a nu fi călcat în picioare, cum să ieşi din bâlciul de fiecare zi, în care te schimonosesc alţii, pentru că vor şi pentru că pot?

O soluţie, fie şi de moment, dar la îndemâna tuturor: să ne valorificăm drepturile, să ne ştim obligaţiile, să citim legile şi să acţionăm în virtutea lor, fără prejudecăţile care, nouă românilor, ne răpesc dreptul de a cunoaşte, în adevăr, cum să trăim. Riscul de a mai fi păcăliţi va fi minim.