Poză de CALIN STAN pe Unsplash.com

Tot continui să mergi – cu mașina sau la pas, pe șosele care șerpuiesc printre munți, pe malurile unde Dunărea se zbate între stânci, prin păduri unde asfaltul e doar o panglică uitată de lume. Drumurile se întind înainte, invitându-te să le descoperi, să te pierzi și să revii.  

Te gândești că poate nu destinația contează. Ci drumul. Călătoria. Fiecare curbă, fiecare oprire spontană, fiecare moment în care te lași surprins. Undeva, departe, poate te așteaptă un lac glaciar ascuns între munți, o șosea care plutește deasupra norilor sau un defileu în care muntele și-a sculptat propriile porți de piatră.  

Așa că accelerezi ușor, deschizi geamul și te lași purtat într-o călătorie a cărei destinație va avea să te surprindă nu prin magnificele-i obiective, ci prin amintiri, experiențe și clipe unice. Haide să descoperi aceste locații pe care orice șofer ar trebui să le experimenteze o dată în viață! 

Cuprins: 

Transfăgărășan – Mărețul drum care „mușcă” din munți

Transalpina – Plaiurile unde cerul se sprijină pe pământ

Cheile Bicazului – O șosea sculptată între stânci

Drumul Dunării – Cazanele și poveștile fluviului Danubius

Ultima curbă, primul val - Calea spre Vama Veche

Drumurile verii nu se sfârșesc niciodată…

Transfăgărășan – Mărețul drum care „mușcă” din munți

Serpentinele încep blând, strecurându-se printre brazii care se ridică de o parte și de alta ca niște santinele de piatră. Motorul turuie ușor, asfaltul vibrează sub roți, iar muntele te așteaptă. Încă nu ți-ai dat seama ce urmează.  

Apoi, deodată, drumul se ridică. Se răsucește, se înnoadă, își arată colții. Ai ajuns în inima celui mai spectaculos traseu rutier din România – și nu mai există cale de întoarcere.  

Pe dreapta, se deschide prăpastia, iar undeva jos, șerpuiește un fir de apă răzleț care pare că se ferește de stânci. În față, curbele se înșiră ca niște trepte spre cer. Oprești o clipă să-ți tragi sufletul. În spate, drumul pe care ai venit pare o dantelă împletită pe coasta muntelui. În față, tunelul Bâlea, întunecat și rece, ultimul prag înainte ca priveliștea să se deschidă în fața ta ca o poveste nescrisă.  

Transfăgărășanul a fost construit între 1970 și 1974 la ordinul lui Nicolae Ceaușescu, ca o cale strategică de traversare a Carpaților în cazul unei invazii din Vest. Conform cifrelor oficiale, peste 6.000 de muncitori și soldați au lucrat aici, iar peste 40 de muncitori și-au pierdut viața. S-au folosit 6 milioane de kilograme de dinamită pentru a tăia muntele, iar astăzi, drumul este considerat una dintre cele mai frumoase șosele din lume.  

Transalpina – Plaiurile unde cerul se sprijină pe pământ  

Nu ai plecat cu așteptări mari. Ai crezut că va fi doar un drum de munte, poate puțin mai înalt, puțin mai sălbatic. Dar apoi, asfaltul a început să urce. Pădurile au rămas în urmă, lăsând loc golurilor alpine. Drumul s-a îngustat, prăpăstiile au devenit ceva mai abrupte, iar dintr-o dată, cerul a coborât atât de aproape încât ai avut impresia că-l poți atinge.  

La peste 2.000 de metri altitudine, șoseaua se transformă într-o panglică ce pare suspendată între creste. Niciun parapet, niciun obstacol între tine și marginea lumii. Pe o parte, văi adânci care se topesc în zare. Pe cealaltă, muntele care se ridică maiestuos, ca un paznic al drumului.  

Transalpina nu este doar un drum montan, ci o cale veche, folosită încă din perioada romană pentru a lega Oltenia de Ardeal. Se spune că legiunile romane au trecut pe aici în drumul spre Sarmizegetusa, iar localnicii îi spun și azi „Drumul Regelui", pentru că a fost refăcut în perioada interbelică la ordinul regelui Carol al II-lea.  

Cheile Bicazului – O șosea sculptată între stânci

Atunci când vorbim despre drumuri spectaculoase, Cheile Bicazului se numără printre cele mai impresionante. La hotarul dintre străvechea Moldovă și culmile Harghitei, muntele nu îți îngăduie trecerea cu ușurință. Te obligă să te strecori printr-o fereastră îngustă, să simți cum pereții săi se apropie de tine, să te uiți în sus și să vezi cum cerul devine doar o fâșie subțire între doi coloși de piatră.  

Râul Bicaz îți ține companie, murmurându-și povestea în timp ce șoseaua șerpuiește între stânci. Din loc în loc, mici cascade își croiesc drum pe versanți, picături care au săpat muntele milimetru cu milimetru, timp de mii de ani.  

În mijlocul cheilor, poți găsi Piatra Altarului, un perete vertical de 1.120 de metri, venerat de localnici și cățărători. Cheile Bicazului sunt una dintre cele mai spectaculoase zone de alpinism din România, iar lacul Roșu, format în 1838 după o alunecare de teren, este singurul lac natural din țară în care se mai văd trunchiurile pădurii înghițite de apă.  

Drumul Dunării – Cazanele și poveștile fluviului Danubius

Dacă drumurile ar avea un suflet, acesta cu siguranță are unul. Clisura Dunării este un loc 

unic din România, descrisă de mulți șoferi și pasionați de călătorii drept o punte între ape și munți, între trecut și prezent.  

Privită dintr-o parte, Dunărea se întinde larg, leneșă, adâncă. Dintr-un alt unghi, pereții de stâncă se ridică brusc, despărțindu-se doar atât cât să lase loc șoselei să se strecoare printre ei. Apoi, în zona Cazanelor Mari, fluviul își strânge apele, forțându-se să treacă printre pereți de calcar care par că se ating.  

Chipul lui Decebal, sculptat în stâncă pe malul românesc al Dunării, are 55 de metri înălțime, fiind cea mai mare sculptură în piatră din Europa. Mărețul portret al conducătorului dac a fost realizat între 1994 și 2004 de o echipă de alpiniști, la inițiativa unui istoric pasionat de cultura dacică.  

Ultima curbă, primul val - Calea spre Vama Veche

Unele drumuri te duc spre munți, altele spre ape liniștite, dar sunt și drumuri care nu se termină nicăieri – doar intră direct în mare. Șoseaua care leagă Constanța de Vama Veche este una dintre ele.

La început, e doar un drum de câmpie. Soarele apasă greu peste șosea, lanurile de grâu și floarea-soarelui dansează în vânt, iar cerul e nesfârșit, fără umbre, fără ascunzișuri. Mașina curge lin pe asfalt, în timp ce mirosul de sare și alge începe să-ți dea de veste că marea e aproape.

Apoi, dintr-odată, drumul devine altceva. Te apropii de Vama Veche și simți schimbarea în aer – un amestec de libertate, nostalgie și nisip. Aici, asfaltul se sfârșește în valuri, muzica răzbate din difuzoare aruncate pe plajă, iar marea îți face semn să lași totul și să intri direct în ea.

Oprești mașina, îți dai jos sandalele și pășești pe nisipul fierbinte. Nu contează cât ai condus ca să ajungi aici, câți kilometrii au străbătut cauciucurile de vară ale mașinii tale de pe janta.ro. La Vamă, timpul curge altfel. În ritmul valurilor, în sunetul chitarelor care cântă până dimineața, în focurile care ard sub cerul plin de stele.

Înainte de 1989, Vama Veche era în mod exclusivist un sat de pescari, aproape necunoscut. În anii '70 și '80, a devenit locul preferat al celor care fugeau de conformismul regimului comunist – artiști, poeți, studenți care dormeau pe plajă și scriau manifestele unei libertăți care încă nu exista. Astăzi, spiritul boem al locului încă se simte, mai ales la răsărit, când soarele se ridică din mare, iar plaja își recapătă liniștea pentru câteva clipe.

Drumurile verii nu se sfârșesc niciodată…

Se lasă seara. Motorul s-a domolit, asfaltul încă mai păstrează căldura zilei. Te sprijini de capotă și privești înapoi, spre drumul pe care ai venit. Nu ți-e clar unde s-a terminat călătoria. Nici nu contează.  

Peripeții de acest fel nu se încheie niciodată. Sunt păstrate în lăuntrul ființei, te cheamă înapoi, îți lasă amintiri pe care le vei purta cu tine mult timp după ce ai parcat mașina.  

Indubitabil, simți că într-o zi, fără să-ți dai seama, vei pleca din nou în căutarea acestor locuri idilice. Poate pe același drum, poate pe altul. Dar mereu spre ceva ce merită descoperit în mica grădină împrejmuită de Munții Carpați și de panglicile albastre ale Dunării.