Când lovești mingea pe un ecran, la calculator sau pe consolă, copil fiind, nu te doare laba piciorului, nu împroști cu noroi trecători și hainele și nu-ți vei amâna obezitatea pentru zilele în care vei fi învins de metabolism sau de prea mult stat. Nu înveți nici să comunici real, ci cel mult prin intermediul unui chat. Nu începi să înțelegi oamenii, care sunt limitele la care cedează, cum le place să li te adresezi sau cum poți să reacționezi atunci când un om este trist. Oare e bine să taci? Oare e bine să nu fii acolo deloc? Oare e bine să rămâi veșnic în fața acelui ecran, ca să te pui la adăpost de ceea ce filosofii pesimiști care trag la măsea numesc „viață, ‘tu-i mama ei!”?

Sâmbăta asta, veneam de la cumpărături și-am văzut niște copii într-un părculeț, între blocuri. Jucau fotbal. M-am dus mai aproape, să-i privesc de lângă gard. Imaginați-vă, copii jucând fotbal între blocuri. Real, pe pământ, cu minge fizică și rotundă, cu porți din haine și sticle, copii dându-și la gioale și venind cu tibiile vinete acasă, poate chiar cu ochii vineți și fălcile umflate, ăia mai puțin norocoși. Să văd copii jucându-se în timp ce fac mișcare este, pentru mine, cam cel mai relaxant spectacol la care poți fi martor, în orașele noastre tot mai betonate, tot mai reci. Și, cum stăteam eu așa, hlizindu-mă ca un pedofil căruia nu-i place să facă primul pas, țop, mingea sare peste gărduleț în stradă. Mă duc după ea, le-o arunc înapoi, și ăla mic căruia i-am aruncat-o zice:

- Mulțumim din suuuflet!

Încurajat de u-ul ăla prelung și de faptul că erau 3 contra 4, le zic:

- Dacă vreți să fiți număr egal mă pot juca și eu un pic cu voi.

Ăsta care-mi mulțumise din suflet nu mai părea atât de încântat de companie, deja. Mă măsoară din cap până-n picioare și, cu tonul că îmi face un mare hatâr, zice:

- Bine, dar stați în poartă.

Și numai așa, de-al dracu că micul golan mă băgase în poartă, în mila lui nemărginită, am jucat la echipa adversă, n-am luat nici un gol, am dat unul și am câștigat. Când s-au dat cele 3 goluri până la care ne înțeleseserăm că jucăm, ăsta micu a pus mâna pe minge fără să zică nimic, le-a făcut un semn din mână ălorlalți și dus a fost. Mi-am luat și eu plasele de cumpărături și, la scurt timp, și tălpășița, simțind în cârcă privirile aprige ale celorlalți, rămași în număr par, dar fără minge. S-ar putea să fi distrus corola de minuni, să fi descurajat taman ultimii mohicani care, precum în visele mele, băteau o minge reală pe un pământ ud. Așa m-am gândit, așa că m-am dus într-un hipermarket și-am cumpărat opt mingi reale, de bătut afară. Mâine îi caut să dau fiecăruia câte una.