Jenni Russell, editorialistă la The Guardian și New York Times, avertizează că economia Marii Britanii s-ar putea prăbuși după brexit. Cităm textul din New York Times, mai jos:

„Cât mi-ar fi plăcut ca noul film al lui Cristopher Nolan, Dunkirk, să nu fie lansat în acest moment al istoriei. Laudele criticilor au fost aproape unanime: mistuitor, complex, fără compromisuri. Cu toate astea, mesajul principal al filmului, cu retragerea eroică în vederea continuării războiului, nu poate decât să hrănească mândria naționalistă a Marii Britanii, și mitul că putem triumfa, oricât de mici ne-ar fi șansele.

Nimic nu poate fi mai nociv pentru psihologia colectivă, în timp ce țara gonește către Brexit. Suntem un vechi imperiu ai cărui strămoși controlau, odată, un sfert din planetă; suntem inventatorii parlamentului; i-am ținut piept lui Hitler; n-am fost cuceriți timp de 1000 de ani. Ne pare că suntem excepționali.

Votul pentru Brexit a fost provocat de credința că părăsim o grupare de națiuni muribundă, plină de șacali birocrați. Susținătorii Brexit au convins suficient electorat că trebuie să ne rupem de Europa, cu regulile și restricțiile ei obosite și cu enervanții imigranți, ca să devenim iarăși o națiune mândră, dominantă și bogată.

Această promisiune relevă o incredibilă ignoranță legată de cine suntem, de ce anume suntem capabili și unde ne situăm, în logica mondială. Credința Marii Britanii în viitorul ei independent își trage seva din presupusa ei performanță economică. Suntem o insulă minusculă, dar suntem (așa cum premierul Theresa May ne tot dă asigurări) ”a cincea economie a lumii”. Acest clasament a dat majorității votanților falsa convingere că nu avem nici un motiv să ne temem de schimbare. 

Problema cu această statistică este că ignoră toate slăbiciunile pe care le avem. Nu avem priceperea, baza de producție, voința sau productivitatea necesare ca să decolăm ca națiune independentă. Timp de ani de zile, minusurile Marii Britani au fost compensate prin însăși statutul de membru al UE. Acum, ele vor deveni dureros de evidente.

Educația este unul dintre punctele critice. Pretindem că avem un sistem de înaltă clasă, dar statisticile arată că, în ceea ce privește înțelegerea și mânuirea textelor și a numerelor, suntem în cele mai slabe patru națiuni dintre cele 35 de membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică. Mai mult de jumătate dintre tinerii între 16 și 24 de ani au abilități tehnice modeste, situându-se, alături de americani, la coada clasamentului. 

Nu există suficienți muncitori britanici cu atitudinea și îndemânarea necesare pentru a asigura job-urile de care țara are nevoie ca să mențină ritmul actual. Consecința este că importăm foarte mulți imigranți care fac ceea ce englezii nu știu sau nu vor să facă. Manufactura, asistența socială și industriile de catering, toate sunt strict dependente de străini. Mai mult, aproape un sfert din staff-ul universităților britanice sunt cetățeni ai altor țări europene. Avem nevoie de aproape 100.000 de muncitori sezonieri în agricultură pentru a culege toate legumele și a omorî puii, îndatoriri despre care fermierii spun că e imposibil să-i convingi pe englezi să le facă. 

Și, în ciuda acestui import de talente externe, economia britanică a stagnat de la criza financiar-bancară încoace. Majoritatea celor care lucrează câștigă mai puțin, în termeni reali, decât o făceau acum 10 ani. Produsul Intern Brut a crescut doar foarte puțin și doar fiindcă populația s-a mărit, pentru că, de fapt, PIB-ul pe cap de locuitor nu a mai crescut de mai bine de un deceniu. Sunt date absolut șocante, dar reale. Pentru fiecare oră pe care o muncim, producem cu 1/5 mai puțin decât media statelor europene. 

Prosperitatea Marii Britanii este de asemenea afectată de distribuția inechitabilă a bogăției. Sunt câteva regiuni bogate, cu Londra în frunte, dar restul țării e surprinzător de săracă. 9 dintre cele mai sărace 10 regiuni ale Europei de Vest se află în Marea Britanie. 

Prosperitatea pe care o avem, totuși, e strict dependentă de comerțul cu Europa. 44% dintre exporturile noastre actuale și peste 50% dintre importuri sunt cu Uniunea Europeană. Investițiile străine în domenii cheie ca industria auto sau cea farmaceutică se datorează însuși faptului că asigurăm o bună relație cu Europa, din poziția noastră geografică favorizată. Afacerile din Londra asigură o treime din PIB-ul total al Angliei.

Brexit-ul înseamnă că vom distruge benevol toate aceste legături. Va face ca relațiile noastre de schimb cu vecinii apropiați să fie mai dificile și mai costisitoare. Va tăia fluxul de imigranți veniți să muncească aici. Și, mai ales, Marea Britanie va devenit neatractivă pentru investitorii străini. Absolut orice negociere economică vom purta, este imposibil să obținem condiții mai bune decât cele actuale, așa cum ne-au asigurat practic toți partenerii.

Consecințele vor fi grave și de durată. Organizația care vorbește pentru afaceri mari, Confederația Industriilor Britanice, calculează că până în 2020 PIB-ul nostru va fi cu 5,5% mai mic decât cel pe care l-am fi avut dacă rămâneam în UE.

Negocieri economice cu noi parteneri ca India, Brazilia sau Statele Unite, nu pot compensa pierderile. Cu atât mai mult cu cât trebuie să luăm în calcul cheltuielile, complicațiile și reculul birocratic pe care le vor implica părăsirea Uniunii, precum și anii necesari pentru a negocia noi acorduri, înlocuirea a zeci de agenții europene care supraveghează totul, de la medicamente la centrale nucleare, cu unele interne, sau nevoia de a angaja mii de oameni la Biroul de Imigrații pentru a gestiona cum trebuie noile reglementări referitoare la imigranți.

Britanicii nu sunt nici pe departe pregătiți pentru această realitate. Țara este sătulă de standarde reduse de viață și toate statisticile arată că oamenii sunt furioși pe austeritatea din domeniul cheltuielilor publice. Votanții Brexit au vrut și au crezut că acel vot îi va face mai bogați. Li s-a spus că efectele negative sunt exagerate de elite și de experți. 

Asemenea unei neveste nefericite care visează la divorț în favoarea unei recăsătoriri cu un cavaler în armură strălucitoare, majoritatea votanților Brexit se așteaptă ca această mișcare să scape de toate neajunsurile prezenței în UE, dar să păstreze în același timp toate plusurile acesteia. Pe scurt, au sperat că, în loc de felia de tort pe care o primeau până acum, vor primi tot tortul și îl vor și mânca. 

Paradoxul este perfect sintetizat de două femei pe care le-am intervievat recent. Ambele erau mame singure care trăiau din ajutor social, ajutor pe care îl criticau ca fiind prea mic. Ambele au votat pentru Brexit. Ambele cred că sunt prea mulți străini în țară. Și ambele au fost scandalizate când le-am întrebat dacă sunt dispuse să ocupe locurile de muncă din servicii care vor rămâne vacante. 

”Alea sunt joburi pentru imigranți”, a replicat una dintre ele.

Mediul de afaceri începe să se panicheze în legătură cu prăbușirea iminentă. Băncile au început să-și mute staff-ul din Londra în alte țări din Europa, investițiile străine au scăzut drastic, salariile reale sunt sufocate de inflație și previziunile spun că va fi mult mai rău.

Acestea sunt realitățile nedisimulate care ar fi trebuit să ucidă din fașă utopia ridicolă pe care promotorii Brexitului au vândut-o națiunii. De altfel, de aceea guvernul face tot posibilul ca despărțirea de UE să fie cât mai îndelungată și cât mai lină se poate.

Marea Britanie nu este un colos economic care așteaptă să fie eliberat. Suntem o țară cu educație mediocră și resurse foarte limitate, a cărei vanitate ne împiedică să ne vedem minusurile. Apartenența la UE nu este un set de restricții, ci, din contră, este taman ceea ce ne-a impulsionat economia, toți acești ani. Dacă insistăm să ne rupem de ea, părți importante din economia noastră vor muri. 

Operațiunea Dunkirk este atât de iubită pentru că, la final, am fost de partea câștigătoare. Dar asta nu datorită spiritului nostru excepțional. Ci datorită Americii, care a schimbat balanța războiului, implicându-se în el cu resurse copleșitoare. De data aceasta nu ne mai așteaptă nici un astfel de aliat, dincolo de drumul destrămării relațiilor cu vecinii pe care l-am ales.”