Nu mi-am imaginat-o niciodată pe fetița mea înainte să o nasc. Nici acum, când o am, nu-mi imaginez cum va fi ea mare. Ce personalitate va avea, cum va arăta.

Știu sigur sigur ca va fi frumoasă și deșteaptă  (glumesc; oarecum).

Am însă o imagine în cap, cu noi două, eu și ea mare, sprijinite de un gard, la țară, într-o zi de vară. Ea un pic mai înaltă ca mine și tot așa slăbuță. Are încă rotocoalele alea în vârful părului care fac de pe acum invidioasă orice coafeză. E cald și bate un pic vântul. N-am sonor, nu o văd, nu o aud. Nu știu ce îmi spune, ce facem acolo, ce povestim.

Dar când mă întreabă a suta oară de țe într-un cerc vicios, doar de dragul de a întreba, când îmi pune părul pe bigudiuri pentru că vrea să se uite a mia oară la un filmuleț pe youtube în loc să meargă la culcare, când e mâțâită și jelește în orice cuvânt, încăpățânându-se să nu-i convină nimic din ce fac, sau nu știu, când e copilul ăla imposibil care poate fi orice copil, mă gândesc la domnișoara de mai sus.

La ea peste 20 de ani. Cum aș vrea eu să mă aibă ea în cap pe mine atunci. Mă sperie o idee, că poate, pe fundalul gândurilor ei când vorbește cu mine va fi un cuvânt răstit, sau eu cu o moacă încruntată, sau eu la bucătărie gătind sau la calculator și ea singură mereu, sau mai cine știe ce.

Și nu vreau măi. De aia nu vorbesc urât cu ea, de aia încerc să petrec cât mai mult timp pe podea, de aia o să vedeți o mamă în fustă de buro dându-se pe toboganul din spatele blocului sau în brațele ei, tolănite amândouă, pe jos, prin parc. De aia când mă enervează de-mi vine să urlu respir adânc și încerc să-mi fac tonul și mai blând. Nu-mi iese întotdeauna, dar măcar în majoritatea timpului îmi iese. O tratez așa cum vreau eu să mă țină minte. E, de fapt, înțelegeți, un lucru perfect egoist.

Vreau să aibă încredere în mine, să îi fac educație prin exemplu și explicații, să vină să-mi povestească despre ce porci sunt bărbații sau ce nașpa e la buro. Să râdem des, să facem fotografii împreună poate, să alegem cu ce merg pantofii ăia, să mâncăm înghețată (ea poate să mănânce înghețată că mie nu-mi place, eu o să beau cola), să vânăm melodii mișto, să schimbăm impresii despre ultima carte citită sau ultimul film văzut, să știe că cineva care nu urlă indiferent ce ar face e întotdeauna acolo pentru ea, să poată să vorbească oricând, orice cu mine.

Pe scurt, vreau să fiu o mamă bună. Și, ca să zic așa, asta începe acum. Din prima zi când respiră. Și continuă, nu ai vacanță de la a fi o mamă bună. Sper să îmi iasă. Eu știu sigur că o să încerc.

www.sleepy00.ro