Cu un ochi spre Vest, cu celălalt spre Est, vegetând balcanic şi trăind în spirit latin, românul se adaptează vremurilor. A învăţat să accepte, să trăiască incert, să tacă, să tolereze ce e de netolerat, să nu-l surprindă nimic, să se ghemuiască dacă „enteresul” o cere, să se descurce, să iasă „basma curată”. Altfel spus, buna lui credinţă faţă de lume a fost răstălmăcită, (cu intenţie) răsturnată, programat indusă către facil, comod, superficial şi accesibil. Îngrijorător este faptul că toate aceste aspecte cresc exponenţial. Nu e „de bine”: Şi mai îngrijorătoare sunt consecinţele generate de asemenea situaţii.

În goana după vinovaţi şi vinovăţii, treabă la care oricine se pricepe, uităm de unde am plecat şi spre ce ne îndreptăm. Abandonăm proiectul, o altă treabă la îndemâna neamului şi, mai grav, îl închidem fără nicio rezervă, fără nicio remuşcare. „Asta e, n-avem ce face” – e singura dulce amăgire care poate alina suferinţa identitară.

Din păcate, ea nu ne-a fericit de-a lungul istoriei. Dimpotrivă. Şi, totuşi, de ce s-a ajuns aici? Cum se explică parcursul performării în neperformanţă? Cât de izbit poţi să fii de valul istoriei, astfel încât să nu te poţi trezi din somnul care ţi-a amorţit instinctele, reacţiile şi care te-a redus la tăcere? Altfel, cum să explici acceptarea haosului, absenţa unei direcţii, a unei singure direcţii benefice pentru România? Atâtea uşi deschise în educaţie, în sănătate, în economie, în justiţie... Şi vindecările nu se arată.

Nu vorbim despre scenarii oculte, despre conspiraţii, despre „strănutul” Moscovei şi „accesul de tuse” al Americii. Vorbim răspicat despre clasarea intenţiilor, nevoilor, motivaţiilor, curajului românului. El nu are loc pe nicio agendă de lucru a politicienilor care, la sfârşitul mandatului, îşi agasează electorul pentru un nou portofoliu. Locul lui nu este nici în dezbaterile publice, acolo unde vocea lui ar trebui să conteze. A avut vreodată România, cu adevărat, dezbateri publice? Niciodată. Ele au fost simulate, mimate, iar românul, minţit, ca de atâtea ori. Inteligent, a simţit că e tras pe sfoară, că jocurile sunt făcute, iar mizele mult prea mari. Ieşirea din scenă nu a avut puterea să bată obrazul gros al „greilor”. Arena a devenit a lor, ca o garanţie a statutului de şef garantat pe viaţă. Românul, ca românul, a pierdut. A pierdut o naţie.

Asta dacă vorbim de noroc. De obicei, documentele legislative aflate în „dezbatere publică” apar formal, pe site-uri. Ele nu fac obiectul ideilor în dialog, a schimbului de opinii, de interes pentru spaţiul comunitar.

Altfel spus,”tovarăşi, făceţi-vă că... munciţi”, Mimaţi, mimaţi. Românul ca românul, a pierdut şi aici. El are ceva de întrebat şi de spus. Nimeni nu vede, nimeni nu aude. Feţele site-urilor nu surâd, nu au emoticoane. Cine ar avea nevoie de luciditatea românului? De spiritul lui interogativ? Poate nevorbiţii, chemaţi insistent să facă turul televiziunilor pentru a mutila logica, frumuseţea şi coerenţa limbii române. Cei care îşi încep invariabil răspunsurile, la întrebări punctuale, cu enervanta frază: „Eu vreau să vă spun ceva” fără a spune, de fapt, nimic. Torente de vorbe se revarsă asupra celor care se încăpăţânează să-i asculte. În spatele lor, nimic.

Şi atunci, la ce bun muşcătoarele ironii, băşcăliile care ies adesea din matca simţului comun, pe care românul le şuieră printre dinţi sau le rosteşte răspicat, pe unde poate? Cu ce schimbă ele mersul lucrurilor?

Răspunsul tot de la români trebuie să vină. Doar ei pot cere, în orice moment, redechiderea propriului lor caz, aparent clasat, în care se regăsesc toţi cei care întreabă, se îndoiesc, gândesc, iau la rost, într-un cuvânt, trăiesc. Nu, cu siguranţă, a fi român nu este un caz soluţionat prin clasare. E nevoie de o stare de urgenţă morală, pentru ca România să nu fie expertizată clinic, ci doar istoric.