Lumea software-ului este un teren fascinant, plin de inovații și evoluții rapide, care modelează continuu modul în care interacționăm cu tehnologia în viața de zi cu zi. În acest peisaj tehnologic în schimbare, avem o mulțime de povești ale oamenilor care au contribuit semnificativ la acest domeniu.

În interviul de astăzi am avut plăcerea de a discuta cu Cătălin Frâncu, un profesionist pasionat de domeniul IT, cunoscut în special pentru contribuțiile sale în inginerie software și pentru proiecte inovatoare în educație, cum ar fi dexonline.ro. Avem șansa de a explora traseul său profesional, de la începuturile sale influențate de tehnologie până la experiențele sale la Google și implicarea în educația din România. Interviul de față ne oferă nu doar o privire asupra realizărilor sale, ci și asupra viziunii sale despre viitorul tehnologiei.

Reporter: Cine este Cătălin Frâncu?

Cătălin Frâncu: Îmi place să mă definesc ca inginer software. În primul rând pentru că asta scrie pe diploma mea! Poate sună banal ca un om să se autodefinească doar prin profesie. Dar ingineria software implică un set de aptitudini pe care le admir la alții și cred că le posed și eu.

Nu mă refer doar la cunoștințele de programare a calculatoarelor. Cu acelea poți scrie un program de 50 de linii. Dar este nevoie de mult mai mult ca să scrii un program sau un site web de milioane de linii, care va dăinui după ce tu vei pleca din echipă. Ingineria software seamănă cu alte forme de inginerie, cu construcția avioanelor sau a caselor. Este nevoie de o gândire analitică pentru a înțelege cum interacționează sutele de părți ale programului. Este nevoie de o pasiune pentru probleme de logică pentru a face codul cât mai eficient. Este nevoie de spirit de echipă pentru ca stilul meu de programare să nu arate ca niște hieroglife pentru colegul meu. Este nevoie de o doză sănătoasă de prudență pentru a testa și verifica fiecare linie de cod. Este nevoie de răbdare ca să petreci ore, uneori zile, ca să depistezi buguri (greșeli în cod). Și este nevoie de smerenie ca să admiți că nu le știi pe toate, să nu dai cu capul de un zid, ci să înveți cum au rezolvat alți colegi de breaslă probleme similare.

Dincolo de asta, sunt un om ca toți ceilalți, încerc să-mi drămuiesc viața între familie, societate, muncă și un pic de distracție.

Rep: Cum a fost copilăria dumneavoastră si când ați descoperit inițial interesul pentru tehnologie?

C.F: Am fost un copil norocos. Am primit ceva ce s-ar cuveni să fie normal, dar nu este: am primit timp din partea familiei. Am avut parte de atenție și de stimuli de la părinți și de la fratele meu mai mare. M-au învățat devreme să citesc și să socotesc și mi-au dat jucării bune pentru dezvoltarea inteligenței: cărți, jocuri logice, cărți de joc.

Părinții mei au făcut parte din primele generații de informaticieni ai României, absolvenți în 1972 ai secției de Informatica a Facultății de Matematică a Universității din București. Cam de când aveam 5-6 am început să merg ocazional la ei la serviciu, să petrec câteva ore între calculatoarele de atunci. Jucam jocurile primitive ale anilor '80 sau pur și simplu scriam mesaje pe cartele perforate. A fost destul ca să-mi deschidă pasiunea pentru tot restul vieții.

De atunci nu cred că mi-am mai pus vreodată problema altei cariere în viață.

Rep: Aveți vreun hobby sau interes specific din perioada adolescenței care v-a influențat cariera ulterioară?

C.F: Mi-au plăcut jocurile pe calculator. Desigur, cui nu-i plac? Dar jocurile din anii '80 erau diferite de cele de astăzi. Grafica era cu mult mai slabă, iar ca să fie atractive, ele trebuiau să fie ingenioase. Apoi, nu exista Internetul. Producătorii de jocuri nu puteau avea motivul ulterior de a continua să-ți vândă produse prin intermediul jocului. Latura aceasta insidioasă nu exista. Jocurile erau pur și simplu mici bijuterii pixelate și captivante.

În mod natural, când am învățat să programez, am început prin a scrie jocuri. Erau de regulă jocuri abstracte: Minesweeper, Reversi, Tetris. Așa am făcut primii pași în lumea algoritmicii, latura teoretică a informaticii, cea care ne învață să scriem algoritmi eficienți pentru ca programul să ruleze cât mai rapid și cu cât mai puține resurse.

În liceu am participat la olimpiadele de informatică, unde am continuat să învăț sistematic algoritmică. Apoi, în toți anii următori, m-am întors frecvent la algoritmică, acum din postura de instructor.

Rep: Ați făcut facultatea la Universitatea Politehnică din București, după care ați terminat masterul la MIT cu un GPA aproape perfect. Cum ați ajuns să studiați în state, la cea mai bună universitate de tehnologie din lume?

C.F: Aș minți dacă mi-aș aroga mie toate meritele. Desigur, contează studiul individual, stăruința, răbdarea. Dar, cum spuneam și mai înainte, drumul mi-a fost mai ușor pentru că părinții m-au pus pe o traiectorie bună, pentru că mie mereu mi s-a părut un lucru natural să-mi țin creierul ocupat. Am avut un dosar suficient de bun pentru MIT pentru că am fost olimpic internațional. Am fost olimpic pentru că am fost șef de promoție la un liceu de top, Liceul de Informatică (astăzi Tudor Vianu). Am ajuns la acest liceu pentru că am fost capabil de un efort susținut în clasele 1-8. Toți aceștia sunt mici pași într-un lung lanț cauzal.

De aceea îi îndemn mereu pe toți părinții să bată fierul cât este cald cu copiii lor, pentru că cu fiecare zi de lâncezeală aspirațiile, capacitatea și motivația acelor copii se mai tocesc un pic.

Rep: Cum a fost tranziția de la educația primită în România la cea de la MIT și ce diferențe majore ați observat?

C.F: La acel moment (eu am plecat în 1999), diferența era monumentală. Să încep cu bibliotecile. La biblioteca Facultății de Automatică ajungeam doar o dată pe semestru, în prima zi de cursuri, ca să iau manualele necesare. La MIT nu trecea o săptămână fără să petrec măcar una-două ore într-o bibliotecă, aprofundând un subiect de la curs sau căutând idei pentru o temă mai grea. Exista Internet, dar era încă la începuturi, pe când MIT-ul avea vreo 14 biblioteci care împreună adunau peste 5 milioane de volume. De fapt, această diferență reflectă mentalitățile diferite în cele două sisteme. În România facultatea îți predă unidirecțional niște noțiuni, nu foarte diferit de liceu sau chiar de școala primară. În SUA am învățat mai ales să învăț singur.

Apoi, campusul MIT era în mare parte deschis tot timpul. Și nu mă refer doar la cursuri, deși este relevant că oricine (chiar dacă nu era student) putea merge să audieze orice curs. Dar chiar și seara laboratoarele și sălile de curs rămâneau descuiate. Am petrecut nenumărate ore în sălile de curs cu colegii și prietenii, uneori ca să ne gândim împreună la teme (căci unele cursuri permiteau asta), iar alteori doar ca să vedem un film închiriat. Pe vremea aceea, un proiector și un player de DVD-uri nu erau la îndemâna unui student!

Poate mai important decât toate, MIT oferea multă flexibilitate în privința curriculumului. La Politehnică materia era fixată, știai exact ce cursuri vei lua în fiecare semestru. Unele erau fascinante, dar multe, peste jumătate, erau cursuri obosite, învechite, irelevante, mergând mult prea mult în direcții inutile pentru un inginer software (fizică, electrotehnică) și prea puțin în direcții utile. Prin comparație, la MIT disciplina informaticii este împărțită în 7 arii, din care studentul trebuie să aprofundeze 3. Deja există 35 de moduri de a alege 3 direcții din 7 posibile! Există doar 8 cursuri obligatorii, de matematică, fizică, chimie și biologie la un nivel relativ general. Și studenții trebuiau să ia și 8 cursuri umaniste, cam unul pe semestru, având de ales dintr-o oferă uriașă din sfera muzicii, a literaturii, a filozofiei, a istoriei...

 

Nimic din aceste lucruri nu este imposibil de reprodus și la noi. Dar contează mult și percepția societății, respectul față de învățătură, fermitatea cu care populația îi cere aleșilor să facă din învățământ o prioritate.

La nivel universitar, există multe schimbări în bine. Astăzi le spun elevilor mei: facultățile de top din București, Cluj, Iași etc. sunt alternative reale la Occident. Nu mai merită să pleci la orice facultate de rangul al treilea dintr-un stat agrar din SUA, doar ca să spui că ai făcut o facultate în SUA. Dar la nivel preuniversitar este jale. Vedem numai pași în direcția greșită: învățământul începe cu un an mai târziu decât în anii '90, elevii stau la școală mai multe ore și învață mai puțină materie, apoi compensează cu multe alte ore la meditații, tezele au fost abolite căci îi deranjau pe elevi... asta denotă o atitudine urechistă a guvernanților, iar populația se complace.

Rep: Ce v-a determinat să alegeți Google ca loc de muncă după absolvirea de la MIT?

C.F: A fost o trecere oarecum firească. În 2001 mi-am căutat o slujbă de vară, ca stagiar. Google din 2001 era foarte diferit față de cel de azi. Era o companie care făcea un lucru (căutare prin pagini web) și îl făcea foarte bine. Fratele meu mai mare lucra la ei de vreun an și mi-a povestit cu entuziasm despre munca la Google. În plus, coordonatorul tezei mele de master de la MIT folosea Google, într-o vreme când Yahoo domina autoritar piața căutărilor. Asta m-a convins să merg la ei. Interviul de angajare a fost, probabil, cel mai greu examen pe care l-am dat vreodată, dar l-am trecut cu bine.

Rep: Ați pornit ca intern și ați ajuns Tech Lead în doar 4 ani. Cum arăta o zi normală din viața unui angajat la Google și care au fost cele mai mari provocări din acea perioadă?

C.F: Pe vremea aceea, toate ziarele povesteau despre atmosfera rebelă și relaxată de la Google, despre partidele de volei și birourile decorate fantezist. Dar asta venea la pachet cu orele de muncă interminabile. Doar fiindcă îți place o meserie și ești bun la ea, nu înseamnă că nu este și grea și obositoare și uneori contracronometru. Lucram cam 11 ore pe zi de luni până vineri și aveam colegi care făceau asta și sâmbetele și duminicile. Unii dintre noi mai profitau și de distracțiile pe care compania ni le punea la dispoziție; eu am făcut asta rar, căci preferam să am mai mult timp pentru acasă.

Pentru mine, Google este locul unde m-am format ca inginer. Acolo am deprins toate principiile și bunele practici pentru dezvoltarea de software. Am cunoscut oameni remarcabili, experți în toate domeniile informaticii: organizarea codului, procesarea de tabele uriașe de date, design web și așa mai departe. Bunăoară, în anii mei la Google codul ajunsese deja la milioane de linii. Era important ca fiecare inginer să poată lucra la bucata sa de cod, fără a fi nevoit să descarce și să compileze tot codul, căci asta l-ar fi costat ore bune din fiecare zi. Primul angajat al Google, Craig Silverstein, a fost omul care a organizat codul în module independente. Fără viziunea lui pe termen lung, poate Google ar fi urmat soarta atâtor alte companii care nu mai pot progresa pentru că nu își mai pot ține sub control complexitatea software-ului.

Cât despre „Tech Lead”, termenul este mai pompos decât atribuțiile... Eram un inginer ca toți ceilalți, doar că pe proiectul meu eram responsabil cu partea de comunicare cu șeful și cu colegii. Adică trebuia să petrec una-două ore în plus pe săptămână cu ședințe și cu e-mailuri. De regulă, acesta este prima treaptă pe care o urcă inginerii pe scara de management. Pentru mine a fost și ultima. Mi-am dat seama că nu prea îmi place managementul. Ingineria este meseria vieții mele, cred asta astăzi ca și acum 20 de ani.

Rep: Ce v-a motivat să vă întoarceți în România și de ce nu ați continuat să lucrați la Google?

C.F: Vorba bancului, „Orice alegi, o să-ți pară rău”. La un moment dat am ales să trăiesc în București și să-mi fie dor de San Francisco, dar aș fi fost la fel de mulțumit și cu cealaltă variantă. Argumentele în favoarea întoarcerii au fost apropierea de părinți și de prietenii din țară. Prin prisma dexonline, m-am bucurat și să revin între vorbitorii de limba română, între utilizatorii site-ului.

Dar mă consider norocos că, oricând mi se face dor de locurile și de lumea din San Francisco, mă pot duce înapoi și încă mă simt ca acasă.

Rep: Cum a început dexonline.ro și care a fost viziunea inițială pentru acest proiect?

C.F: În acea perioadă (2001) începusem să învăț despre site-uri web. Mi-am făcut un site personal, dar acelea erau doar câteva pagini statice pe care vizitatorul le putea citi. Mi-am dorit să învăț despre pagini web dinamice, adică pagini cu care vizitatorul poate interacționa, de exemplu poate tasta termeni într-o cutie de căutare.

Pentru orice limbaj de programare și orice tehnologie există documentații pe Internet, așa-numitele exemple „Hello World”, care te învață cum să construiești un proiect minimal, care doar afișează mesajul „Hello World”. Dar mie mi-a plăcut întotdeauna să lucrez la proiecte concrete, din care să și rămână ceva util. De aceea mi-am ales un site pentru un dicționar al limbii române. Fiind încă student la MIT, scriam zeci de pagini de teme pe săptămână și mă bazam pe dicționarele online de limbă engleză. Chiar și în acea perioadă de copilărie a Internetului, aceste dicționare erau mature, oferind definiții, sinonime, antonime și o sumedenie de alte informații.

Mi-am dorit să avem așa ceva și pentru limba română, mai ales că la acel moment nu aveam nici măcar un dicționar în campus. Orice dispute lingvistice cu colegii români tindeau să rămână nerezolvate. Intenția originală a fost să transpun pe Internet DEX-ul (Dicționarul explicativ al limbii române); de aceea am și numit proiectul „dexonline”. Nu pretind că am avut ambiții mai mari. Nici nu m-am gândit la nenumăratele unelte pe care astăzi dexonline le oferă: dicționare de arhaisme, regionalisme și diverse nișe specializate, declinări și conjugări, sinonime, sinteze din mai multe dicționare, cuvântul și imaginea zilei, joculețe lingvistice... Această viziune a început să se contureze pe măsură ce echipa a crescut și toți colaboratorii au început să vină cu idei. Câțiva dintre acești colaboratori încă sunt alături de proiect, 22 de ani mai târziu.

Rep: Ce v-a inspirat să creați Dignitas și cum contribuie acesta la societatea actuală?

C.F: Dignitas este o platformă de *fact-checking*, de analiză a afirmațiilor politicienilor români.

Există deja proiecte românești care fac asta foarte bine. Dignitas încearcă să adauge un cadru colaborativ, unde oricine are câteva ore libere să poată confirma sau infirma o afirmație, o promisiune, o răzgândire a unui politician. Desigur, căutăm răspunsuri corecte și complete, susținute de dovezi din codul de legi, din statistici oficiale etc. Utilizatorii care fac acest efort dobândesc reputație și, în timp, privilegii administrative pe site.

Intenția Dignitas este să încurajeze implicarea civică la un nivel local. ONG-urile de *fact-checking* au echipe și fonduri limitate, cu care abia apucă să urmărească superficial politicienii centrali (miniștri, președinți de partid). Dar soarta românilor este dictată în bună parte și de primari și de consilii locale. De exemplu, câțiva utilizatori entuziaști din Cluj ar putea construi pe Dignitas o imagine mult mai corectă a realităților de acolo decât ar putea-o face o persoană din București.

Momentan Dignitas crește lent, pentru că din 2022 nu mă mai ocup de el și mai există un singur utilizator activ. Dar, ca și în cazul dexonline, cât timp proiectul stă în picioare și are utilitate, colaboratorii vor apărea.

Rep: În 2022 ați anunțat că vă încheiați în mod oficial munca la dexonline. Tot în acel an, ați dat în judecată Ministerul Educației. Ce v-a împins să luați aceste decizii și in ce stadiu este procesul în acest moment?

C.F: 2022 a fost pentru mine un an al deziluziilor. Mi-am dat seama că mă entuziasmam de unul singur cu noțiuni patriotice, dar realitatea era diferită. Am lucrat la dexonline timp de 20 de ani, în medie cu jumătate de normă (20 de ore pe săptămână), fără venituri, doar pentru idealul de a contribui cu ceva la cultura și la societatea românească. Apoi a sosit momentul să cer ceva de la această societate -- educația fiului nostru. După trei ani de grădiniță, am aflat cu stupoare că Statul Român îi interzice să meargă la școală, pentru că este născut cu trei zile după o dată-limită arbitrară. El urma să stea un an pe tușă, nefăcând nimic. Legea Educației a impus această limită fără niciun argument.

Am făcut toate demersurile posibile, dar Ministerul Educației a refuzat să îl evalueze, să îl vadă măcar la față pe un copil care la 5 ani și 8 luni citea, scria și socotea. Un ministru catastrofal pe care istoria îl va consemna în silă (Sorin Cîmpeanu) și-a adăugat și această nedreptate la lungul șir de eșecuri. Am dat în judecată Ministerul Educației, căci mai există situații identice în anii anteriori, în care Justiția le-a dat dreptate părinților. Am cerut soluționarea de urgență, printr-un mecanism numit ordonanță prezidențială, căci se apropia începutul școlii. Dar judecătorul a considerat că nu există nicio urgență, că educarea unui copil nu este o prioritate. Astfel că procesul curge în ritmul României: după 18 luni nu am aflat încă nimic. Între timp, copilul este în anul 2 la o școală privată, în sistem britanic, unde primește atenție și stimuli, unde prosperă. În paralel, ținem pasul cu manuale de clasa a 2-a. La o școală de stat, el abia acum ar fi în clasa 0 și ar face bastonașe.

Avem o decizie de la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, care hotărăște că interzicerea accesului la educație strict pe criterii de vârstă este, într-adevăr, discriminare. Nesurprinzător, Ministerul Educației a atacat această decizie. Este dovada clară că acest Minister este doar o mașinărie infernală, iar conducătorii acestuia ar trebui să aibă interdicție de a mai călca vreodată într-o instituție care are o răspundere monumentală: organizarea educației unei națiuni.

Bineînțeles, deziluzii din partea Statului Român am mai avut în toți acești ani. Ce m-a șocat de data aceasta a fost reacția societății. Când am încercat să facem petiții și să cerem ajutorul societății, am primit mai puțin semnături și mai mult mesaje acide care ne acuzau că-i distrugem fiului nostru copilăria, că încercăm să ne rezolvăm prin el niște frustrări personale, că încercăm să fentăm legea și altele. Mesajele denotă o gândire feudală („legea poate e strâmbă, dar trebuie să o urmăm orbește”) și multe, multe opinii bazate pe nimic. Oameni care nu au văzut vreodată copilul la față consideră că știu mai bine ce îi trebuie decât noi, părinții care am petrecut zeci de mii de ore cu el.

Am ajuns la înțelegerea, zguduitoare pentru mine, că am muncit 20 de ani, sacrificând din timpul cu familia, cu prietenii sau cu mine însumi, pentru o societate care, cu prima ocazie, m-a răsplătit cu palme. De aceea am și luat decizia să nu mai muncesc în vid, pentru miriade de utilizatori necunoscuți mie și cu care, foarte posibil, nu am nimic în comun. M-am reîntors la predare, o activitate directă, cu interlocutori pe care îi pot privi în ochi și cu care împărtășesc aceeași pasiune.

Rep: Ați predat timp de 3 ani la Colegiul Național de Informatică Tudor Vianu. V-a plăcut să fiți instructor?

C.F: Desigur! Cumva, periodic mă trage ața înapoi către predare. Am fost profesor suplinitor chiar și în studenție, tot la Tudor Vianu, de unde am absolvit și eu odată. Cred că aceasta este una dintre cele mai mai bucurii pe lume: sentimentul că îi explici unui elev ceva și el pleacă acasă mai înțelept decât a venit.

Predând, am ajuns să-i apreciez cu atât mai mult pe foștii mei profesori, oameni pasionați și sufletiști, deși îmi imaginez că erau plătiți tare prost în anii '80-'90.

În prezent sunt instructor de informatică la clubul Nerdvana în București, un club tânăr, dar cu reușite. Predau la un nivel mai înalt decât am făcut-o vreodată: cursanții mei sunt elevi olimpici care aspiră să ajungă și mai sus, în lotul de informatică al României. Este o muncă grea, care îmi cere constant să învăț eu însumi lucruri noi, dar este o plăcere imensă și este propria sa răsplată.

Rep: Pe seama discuțiilor pornite de inteligența artificială în ultimele luni, cum vedeți viitorul în tehnologie? Avem motive de îngrijorare?

C.F: Aș clarifica întâi că termenul „inteligență artificială” este impropriu. Bard, ChatGPT și alternativele sunt doar modele lingvistice mari. Asta înseamnă că ele sunt foarte, foarte bune la înțeles întrebări și la compilat răspunsuri din diverse surse. Dar nu sunt cu adevărat inteligente. Ele pot genera o istorie a parfumurilor fără să aibă habar ce este un miros. Similar, un program care conduce o mașină poate urma toate regulile de circulație fără să înțeleagă diferența dintre o tablă strâmbată și un picior fracturat.

Dacă ne concentrăm pe pericolul ipotetic că într-o zi ne vor înrobi roboții, riscăm să neglijăm amenințările concrete care deja există. De exemplu, motoarele de sugestie pentru *feed*-ul utilizatorilor de rețele sociale sunt extrem de bune la a insera articole dubioase, posibil false, cu scopul de a isca certuri, de a irita utilizatorii și de a-i ține mai mult timp în rețea. Proprietarii rețelelor numesc asta „angajare” (engl. *engagement*). Este o tehnică atroce de manipulare, din care au de pierdut utilizatorii și adevărul în sine. Iar proprietarii neagă efectul nociv. Cum spune un aforism, „Este greu să faci pe cineva să înțeleagă ceva când salariul său depinde de a *nu* înțelege acel lucru”.

Un alt pericol este să dăm crezare minciunii că „revoluția AI” deja se întîmplă. Companiile de mașini și de *ride-sharing* ne promit că sosirea mașinilor complet autonome este iminentă, când de fapt mai este mult până acolo. Dar, în numele acestei posibilități îndepărtate, a devenit deja normal ca mașina să-și spioneze proprietarul, colectând date prin nenumărați senzori și trimițând aceste date la compania-mamă. Dacă proprietarul întârzie cu plata unei rate la mașină, compania de leasing îi poate dicta mașinii să-i refuze accesul proprietarului și să sune din claxon pentru ca firma de recuperare să o poată găsi mai ușor.

Poveștile despre viitor se pot concretiza sau nu, dar latura sinistră a motoarelor de învățare profundă este deja funcțională. Potențialul este uriaș, dar este important să nu lăsăm aceste motoare să ia decizii majore fără asistență umană.

Rep: În încheiere, ce sfat ați avea pentru tinerii care se uită cu admirație la parcursul profesional pe care l-ați avut?

C.F: Dacă aveți șansa unei educații mai bune, profitați de ea, chiar dacă asta vă va duce în afara țării sau într-un oraș departe de casă! Distanțele nu mai înseamnă așa mult astăzi. Eu sunam acasă cu 2 dolari pe minut. Astăzi este gratis.

Terminați o facultate, pe cât posibil una reală, nu o tipografie de diplome! Știu că pe lume există și influenceri fără scrupule, și copii de bani gata, și hoți neprinși. Poate părea că drumul educației, cu toate rigorile lui, este un chin inutil. Dar oamenii aceia sunt vrednici de compătimire, nu de admirație. Ei nu erau în stare de mai mult. Calea educației este mult peste nivelul lor, ceea ce înseamnă că opinia lor despre rostul educației este irelevantă. Voi urmați această cale și vă garantez că satisfacția va fi de o sută de ori mai mare.

Încercați să legați ferestre de 2, 4 poate chiar 8 ore de muncă productivă neîntreruptă. În acest timp, opriți toate notificările! Noi, specia umană, nu suntem *multitasking*, oricât ne-am dori să credem asta. Trecerea continuă de la muncă la verificarea notificărilor și înapoi ne distruge capacitatea de concentrare. De câte ori răspund instantaneu la o notificare, eu unul mă simt ca un câine al lui Pavlov, cu voința subjugată de niște stimuli externi.

Când vă angajați, încercați să nu vă orientați doar după salariu, ci să vă gândiți și la implicațiile muncii voastre. În domeniul meu, informatica, programatorii se confruntă uneori cu îndatoriri toxice. Ori de câte ori aflăm că o companie își cenzurează utilizatorii, că furnizează date despre dizidenți unor guverne autoritare, că le interzice utilizatorilor să-și repare echipamentele la centre neautorizate, undeva, cândva, un programator a implementat aceste funcții. Poate și în branșa voastră este la fel. Întrebați-vă mereu: oare munca mea de azi este în scopul unei cauze bune sau nu? Iar dacă nu, încercați să schimbați ceva.

Amintiți-vă să dați ceva înapoi societății, măcar 2-3 ore pe săptămână pentru o activitate civică. Atâția alții au făcut asta pentru noi, dascăli, doctori, mulți dintre ei neștiuți și nerăsplătiți. Acum este rândul nostru.

Pentru cei care doresc să afle mai multe despre Cătălin Frâncu și să urmărească ultimele sale proiecte și activități, îl găsiți pe blogul său personal: https://catalin.francu.com/blog/