”Îmi e frică, Mantzy”, îmi spunea o prietenă, înaintea unui examen important. ”Nu știu ce să fac, e cea mai rea veste posibilă”, îmi zicea alt amic, când i s-a stricat telefonul și, la scurt timp după aceea, a făcut pană la mașina lui de 30.000 de euro. Și voi aveți, probabil, momente când vi se pare că sunteți ghinioniști sau că ceea ce vi se întâmplă e un coșmar. Așa cum i-am sfătuit și pe cei doi prieteni, vă rog și pe voi: când vi se pare că vă e greu, gândiți-vă la copiii refugiaților care stau (unii de luni de zile) în taberele de la granițele dintre diverse state, în condiții mizere și cu incertitudinea zilei de mâine, neștiind dacă vor trece mai departe, în drumul lor către o țară mai umană, sau vor fi trimiși înapoi de unde au fugit, în război, sărăcie și disperare.
O poză a fețelor copiilor refugiaților uitându-se la o proiecție din noul ”Cartea junglei” este cel mai frumos lucru pe care-l veți vedea azi. Poza aia mi-a stârnit și mie multe amintiri din cele 10 zile petrecute în Lesvos, pe insula unde vin aproape toți refugiații, în drumul lor către UE.
Mi-am amintit de  fetița care, când i-am cumpărat un Twix, mi-a dat una dintre cele două ciocolățele imediat după ce a desfăcut ambalajul, un gest foarte natural și neinfluențat de părinții ei, care vorbeau cu o prietenă jurnalist din Austria, la câțiva metri distanță.
Și imediat de cealaltă fetiță, tot siriancă, a cărei barcă am surprins-o venind într-o dimineață, în timp ce eram în mașină cu Andreea (fotograful cu care am fost plecat). Am fost primii care i-au întâmpinat, pe mal. În barcă era o doamnă la vreo 30-35 de ani cu o fetiță de 4-5 ani în brațe. Doamna era în stare de șoc, tremura și plângea. Am reușit să-i desprindem copilul din brațe și, în timp ce Andreea încerca să vorbească cu mama, eu am preluat fiica. I-am dat ceai cald și biscuiți și am învățat-o să înmoaie biscuiții în paharul de ceai. A bătut din palme încântată de descoperire și a insistat ca a doua gură de biscuite înmuiat în ceai s-o iau eu. Apoi a patra. Apoi a șasea. La a opta ne-am oprit, pentru că între timp a apărut un microbuz al unui mic ONG suedez. Văzându-mă negricios şi hrănind fetița, șoferul microbuzului m-a întrebat, încercând să silabisească în engleză ca să fie sigur că-l înțeleg:
- Are you her daddy?
A repetat întrebarea, pentru că eu nu am înțeles din prima că a presupus că venisem cu fetița mea, pe barcă. Am râs și i-am zis:
- No, I'm Romanian.
Atunci a râs și el, m-a bătut pe umăr și-a zis:
- Sorry, man.
Dar deviez de la copii. Toate gesturile de tandrețe și altruism necondiționate ale copiilor aceia amărâți m-au făcut să dezvolt teoria că greutățile te fac să devii mai bun și mai empatic încă de la o vârstă foarte fragedă, iar acei copii au avut greutăți cât mulți dintre noi n-o să avem toată viața. Pe lângă cele două episoade, am mai văzut copii veniți cu câini sau pisicile de acasă, ori alții hrănind câini maidanezi în portul grecesc.
Gândiți-vă, deci, la acești copii, când vi se mai pare că aveți o zi proastă.