Trăim în lumi paralele. Eu trăiesc în lumea asta a mea, unde e normal să vrei să faci tot ce-i mai bine pentru plodul tău. Unde te stresezi să nu cumva să ajungi să faci greșelile părinților tăi. Unde te gândești daca nu cumva azi ai spus prea mult nu sau dacă ai reacționat bine în situația X ș.a.m.d.

Și tot ce scriu eu e așa. De cum mă burzuluiesc că nu se joacă lumea destul cu copiii, că nu-i lasă să se murdărească, că nu vorbesc cu ei cum ar vorbi cu un adult ş.a.m.d. O grămada de prostii.

Vin dimineți ca aia de ieri, de vară, la nu știu, peste 20 de grade în aer, ora 10:00. Când o dau pe fie-mea în leagăn în părculețul unde mergem și mă gândesc, a mia oară, ce fericită aș trăi eu în weekend. Lângă noi, o fetiță, cu mămica ei. Se dă în leagănul de bebeluș. Nu trec 2 minute că mama fetiței depistează un bebeloi ce așteaptă cuminte și destul de neinteresat locul la leagăn în timp ce părintele aparținător vorbește la telefon.

Gata, îi zice fetiței, dă-te jos. Te-ai dat destul, așteaptă bebelușul.

Pentru acuratețe istorică chiar nu știu de când se dădea în leagăn, dar cert e că jos nu voia să se dea. S-a pus pe un urlat de na, se holba tot parcul. Maică-sa o ținea una și bună. Într-un final apoteotic a luat-o pe sus și a dat-o jos (și credeți-mă că era greu, avea cam 3 ani și undeva la 20j de kile).

Bebelușul s-a instalat mulțumit, cu părintele aparținător continuând să parlească la telefon și trimițându-i periodic bezele. Atât că fetița nu putea fi îndepărtată, se tot întorcea la leagăn, urlând. Bebelușul s-a retras până la urmă. Fetița s-ar fi urcat iar, dar n-o lasă mă-sa. S-a dat destul. Trebuie să înțeleagă. Nu e leagănul ei de acasă. Și o înghiontea cu încordarea aia de om nebun în gat. Să nu mai țipe, că nu o mai suportă când țipă! Și iar o îmbrâncea.

Nici nu știam ce să fac. Nu-s de fel genul de mă bag în ce fac alții iar tanti asta chiar nu părea a putea lua vreodată în calcul un sfat.

Până la coadă toți copilașii din parc evită leagănul și fetița se poate întoarce. Așa că mă-sa o dă în continuare, cam des și smucit, și comentează de mămica aia slăbuța de 2 leagăne mai departe, că își dă băiețelul de 4 ani în leagănul de bebeluși și îl tine ocupat. Oare cu mine comentează? Că doar noi suntem pe lângă ele. Evit contactul vizual.

Și că tot se făcuse liniște, numai bine că pot să o aud pe mămica din spatele meu, cum îi spune rotofeiului ei băiețel: Ai vrut în parc, da? Acum mișcă-te! Hai, mișcă-te că nu m-am cărat degeaba din casă să mă uit cum stai pe bancă, mișcă-te! Când mă observă că mă uit urât (nu mă pot abține, zău) îndulcește tonul: hai, du-te să te dai și tu pe tobogan.

Îmi întorc jenată privirea ca să dau de un băiețel pe trotineta care urlă cu o voce din Demonul partea a V-a: nu vreeeaaau, nu vreeeaaau.

Abandonez și plec. Nici eu nici Sara nu am scos un cuvânt toată perioada asta.

Ne așezăm pe o bancă să ronțăie ceva. La timp ca să aud doi bătrânei în spatele meu cum se amuză copios: Ce-ar zice mă-sa să o vadă acum, cu pepsi și acadea și floricele. Cred că ar leșina. Și iar râd.

Mă întorc să văd cine se înfruptă la asemenea festin. O fetiță cam de un an jumate. Iar mă uit urât.

Deci da. În lumi paralele.

www.sleepy00.ro