Dragoș Bucurenci, jurnalist, activist civic și trainer, a scris pe blogul său un text despre opera lui Constantin Brâncuși și zilele petrecute la Târgu Jiu. El susține că decizia Academiei Române de a refuza zestrea ce ne-ar fi lăsat-o Brâncuși a fost bună, judecând după felul în care este tratat acum.

“Spre sfârșitul anilor ’90 am petrecut o săptămână la Târgu-Jiu și mi-am omorât după-amiezele pe malul Jiului, păzind Masa Tăcerii de turiștii îndrăgostiți de opera lui Constantin Brâncuși. Acești vajnici iubitori ai artei moderne se năpusteau asupra grupului statuar cu un entuziasm și o familiaritate față de exponat pe care nu le-am mai reîntâlnit, zece ani mai târziu, decât în magazinele Ikea.

Am văzut în acele după-amiezi gorjene hoarde de pasionați ai avangardei, mustind de catharsis și duhnind a minimalism, cocoțați cu picioarele pe Masa Tăcerii sub privirile bovine ale celor care le făceau poze. Din Aleea Scaunelor, vreo două lipseau, iar alte câteva erau avariate. Poarta Sărutului purta și ea urmele pasiunii de nestăvilit a iubitorilor artei brâncușiene: numele acestora fusese scrijelit aere perennius în dalele de piatră.

M-am gândit atunci că motto-ul posterității lui Brâncuși ar putea suna așa – „Ferește-mă, Doamne, de ai mei că de străini mă apăr singur!”

Când am vizitat la Paris atelierul lui Brâncuși din fața Centrului Pompidou, câțiva români se plângeau că acesta putea fi admirat numai din spatele unor pereți de sticlă care nu permiteau vizitatorului să interacționeze cu spațiul și cu arta marelui creator. Abia atunci am înțeles ce lucru bun a făcut în anii ’50 Academia Republicii Populare Române când a refuzat moștenirea pe care Brâncuși voia s-o lase statului român. Academicienii (între care Sadoveanu și Călinescu) l-au acuzat pe sculptor de „lipsă de sinceritate” și de faptul că „speculează prin mijloace bizare gusturile morbide ale societății burgheze”. La prima vedere, o gravă greșeală de perspectivă. Dar vă dați seama ce s-ar fi ales de atelierul sculptorului dacă ar fi ajuns la Târgu-Jiu sau la București la cheremul turiștilor, al primarilor și al altor patrioți de ocazie? Pe lângă o asemenea crudă soartă, țarcul de sticlă de la Paris pare un destin net superior și o punere în valoare infinit preferabilă.

De când cu campania pentru achiziționarea Cumințeniei Pâmântului aud din nou că „Brâncuși e al nostru” și refrenul ăsta îmi dă un fior rece pe șira spinării: pentru că tot ce e „al nostru” e, de fapt, al nimănui.

Scara de bloc e „a noastră” și miroase a ghenă. Delta e „a noastră” și e plină de gunoaie. Copiii străzii sunt „ai noștri” și îi tratăm ca și cum ar fi ai nimănui. Pădurea e „a noastră” și ne-o furăm singuri, Carpații sunt „ai noștri” și îi distrugem cu o meticulozitate demnă de o cauză mai bună, orașul e „al nostru” și ne purtăm cu el ca și cum ar fi al altora. Chiar și guvernul tehnocrat începuse prin a fi „al nostru”, al tuturor, și a sfârșit prin a nu mai fi al nimănui, ca un copil pasat de la un părinte iresponsabil la altul în timpul divorțului.

Tocmai pentru că sunt iremediabil îndrăgostit de arta lui Brâncuși, tot ce-i pot dori posterității marelui sculptor este să nu redevină „al nostru”. Să rămână mai bine al meu, al tău și al cui l-o mai înțelege, l-o mai iubi și l-o mai privi pe unde și cum o putea fiecare.

Brâncuși ne-a lăsat saraci și proști și ne-a găsit, peste ani, și mai săraci și proști. Dacă nu ne-am ambiționa să-l facem, peste noapte, „al nostru”, am reuși poate, fie și în ceasul al treisprezecelea, să-l surprindem”.