Vineri, am fost invitat să vorbesc unor copii de clasa a 11-a de la liceul Tudor Vianu, din București. Îmi pregătisem un discurs despre implicare socială, despre importanța banilor dar și importanța modului în care faci respectivii bani. Exemplul pe care îl alesesem era unul poate nepotrivit: Mircea Badea, absolvent chiar de Tudor Vianu. Un om despre care voiam să zic că da, face bani, dar nu-i face într-un mod recomandabil. Zic c-a fost un exemplu nepotrivit pentru că, întâlnindu-i pe acești copii, m-am convins că Mircea Badea nu e în nici un caz absolventul tipic de Vianu. Tudor Vianu, ca să ne înțelegem, e al doilea liceu din București și unul dintre primele din țară. Nota minimă cu care se intră la Vianu, an de an, e cam de 9,70. Și copii ca aceia de la Vianu sunt speranța noastră într-o Românie mai bună. Dar...

Și acest „dar” ar trebui să ne îngrijoreze pe toți: dar mai mult de jumătate din acea clasă e deja hotărâtă să plece din România. Și nu vorbim despre idealiști sau visători. Vorbim despre niște copii cu picioarele pe pământ, mult mai maturi decât media vârstei lor, cu planuri concrete și cu așteptări cât se poate de realiste de la viitorul lor imediat. Pe care ei nu-l văd în România. Doar doi dintre ei împliniseră 18 ani, dar, când i-am întrebat despre motivele care-i fac să-și dorească să plece, mi-au expus metodic tot ce am scris și eu aici în amarul ăsta de ani. Pe scurt, că România nu este un stat care să ofere cetățenilor lui încrederea unei societăți oneste, corecte, una în care hoția și lipsa de aptitudini să fie sancționate, iar cinstea și priceperea promovate. Una dintre fetele din clasă a spus că ea „nu e dintr-o familie înstărită”, atunci când diriginta lor (cea care mă invitase) mi-a spus că în general copiii de acolo provin din familii cu mulți bani. La care diriginta i-a spus: „Cum să nu fiți înstăriți, când ai tăi lucrează la ANAF?”. Răspunsul fetei a fost de titlu de ziar: „Da, dar nu fură”.

An de an, măcar jumătate dintre cei mai promițători proaspeți adulți din România își părăsesc țara pentru state care îi apreciază la justa lor valoare și nu-i umilesc. Acei adulți proaspeți încep o nouă viață într-o țară care le place și de care, în câțiva ani, simt că aparțin. Și chiar o vor face, pentru că vor căpăta curând și cetățenie. Mare lucru dacă vor mai vota în diaspora. Mare lucru dacă se vor mai gândi măcar la România. Sau, dacă ei încă o vor face, copiii lor, copii născuți în noua țară, copii ai noii țări și cetățeni ai acelei noi țări, fiți siguri că n-o vor mai face.

Și da, această dramă ar putea fi (încă) oprită, prin scoaterea PSD-ului în afara legii. Dacă cu democrația n-am reușit, ce altceva mai putem spera?