Francis Fukuyama a scris ,,Sfârşitul istoriei şi ultimul om” pentru a răspunde, după căderea comunismului, la o întrebare foarte veche: este istoria omenirii coerentă şi direcţională spre o democraţie liberală generalizată? Această carte se termină astfel: ,,În loc să semene cu o mie de vlăstari înflorind şi dând naştere la tot atâtea plante diferite, omenirea va ajunge să arate mai degrabă ca un convoi de căruţe care străbat un drum. Unele dintre ele se vor îndrepta iute şi fără şovăire spre oraş, în timp ce altele îşi vor petrece noaptea sub cerul liber în pustiu, sau blocate undeva în ultima trecătoare din munţi. Câteva căruţe, atacate de indieni, vor fi fost incendiate şi abandonate de-a lungul drumului. Vor exista şi câţiva căruţaşi care, buimăciţi de lupte, îşi vor fi pierdut simţul de orientare şi se vor îndrepta în direcţia greşită pentru o vreme, în timp ce alţii, obosiţi de drum, se vor hotărî să întemeieze tabere permanente în anumite puncte din urmă ale drumului. Altele vor fi găsit alternative faţă de drumul principal, deşi vor descoperi că pentru a trece prin ultimul lanţ de munţi trebuie să folosească aceeaşi trecătoare. Dar majoritatea căruţelor vor înainta spre oraş şi cele mai multe vor ajunge acolo. Căruţele seamănă unele cu altele: chiar dacă sunt vopsite în culori diferite, fiecare are patru roţi şi este trasă de cai, iar înăuntru se află o familie care speră şi se roagă să aibă o călătorie ferită de primejdii. Diferenţele aparente dintre situaţiile în care se află căruţele nu reflectă diferenţe permanente şi necesare dintre oamenii din căruţe, ci sunt doar rezultatul poziţiilor lor diferite de-a lungul drumului. [...] în cele din urmă istoria însăşi îşi va revendica propria raţionalitate. Adică în oraş vor ajunge suficient de multe căruţe astfel încât orice persoană raţională care studiază situaţia se va vedea obligată să fie de acord că nu există decât o singură călătorie şi o singură destinaţie. Nu este sigur că ne-am afla acum în acel punct [...] . Şi nici nu putem şti, în definitiv, în cazul în care majoritatea căruţelor vor ajunge în acelaşi oraş, în cele din urmă, dacă ocupanţii lor, privind noul peisaj care-i înconjoară, nu-l vor găsi inadecvat şi nu se vor gândi la o nouă călătorie, spre locuri mai îndepărtate.”

Procesele istorice revoluţionare sintetizate de Constituţia SUA şi Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului adoptată în 1789 în Franţa au determinat încolonarea majorităţii oamenilor/popoarelor/statelor pe o principală direcţie având ca stea călăuzitoare o nouă concepţie despre om, concepţie care nega/desfiinţa filozofic şi juridic împărţirea oamenilor în stăpâni şi sclavi; oamenii sunt egal îndreptăţiţi la satisfacerea dorinţelor individuale şi recunoaşterea ca fiinţe umane, purtătoare egale de drepturi civile şi politice. De peste 200 de ani, prin căutări plătite cu suferinţe şi sânge, oamenii/popoarele/statele au experimentat şi cimentat reguli (de fond şi de formă/procedurale) de comportament şi convieţuire care să stăvilească încercările de toate felurile de a justifica şi realiza împărţirea oamenilor în stăpâni şi sclavi. Nivelul raţionalitaţii existentă în creaţie (cu care sunt impregnate – aşa cum arată deopotrivă ştiinţa şi religia creştină - atât cosmosul cât şi natura umană, singura capabilă de cunoaştere conştientă a raţionalităţii cosmosului şi autocunoaştere) atins de OM la începutul sec. XXI face ca orice încercare de justificare filosofică şi juridică a existenţei unor suboameni sclavi să fie raţional imposibilă. Singura posibilitate de a menţine/reintroduce diferenţierea oameni/suboameni este parazitarea raţionalităţii descoperită lumii de credinţă şi ştiinţă. Trăim in epoca postadevărului în care raţionalitatea naturii umane este negată formal şi informal, bruiată şi învinsă de puterea statului nereprezentativ creator de bule succesive de pseudoraţionalitate în care sunt cultivaţi doar partizanii, adică cei care îşi organizează existenţa in bulele a căror bună stare depinde de accesul la puterea privatizatizată a statului.