Când naşti, toată lumea e nerăbdătoare să vadă noul membru al familiei. Ceea ce, în esenţă, pare o chestie perfect normală şi justificată. Există practic două variante: a) te înfiinţezi fix după ce a născut creatura, la spital, cu un buchet de flori în mână sau b) aştepţi o săptămână şi te duci direct acasă,  mai beţi o cafea, mai o poveste, na, doar sunteţi prieteni.

Fals. Varianta nr. 1 a fost ok pentru mine, adică n-am avut nimic împotrivă să vină lumea pe la mine la spital să o vadă pe fie-mea, dar am auzit multe mămici cărora nu le place abordarea asta că sunt nearanjate, obosite, tracasate după naştere şi preferă să amâne vizitele după naştere. Ceea ce pare logic.

Dar. Când ajungi acasă eşti cam de 1000 de ori mai obosit decât atunci când erai în spital şi te mai ajuta cât de cât o asistentă cu plodul. Practic, nu mai dormi noaptea şi singurul tău scop în viaţă e să faci plodul să tacă. Ceea ce se poate dovedi a fi dificil. Plus depresia post natală, care mă rog, nu e chiar depresie depresie, e perioada aia atât de frumoasă de lăuzie în care plângi dacă cineva îţi arată un deget. Sigur, o să se găsească cineva să îmi spună că exagerez. E perfect posibil că da. Poate că există copii care dorm şi nu plâng, mămici extaziate după naştere şi soţi care trăiesc pentru a schimba scutece şi pentru a organiza ceaiuri dansante cu familia şi prietenii. Vă felicit, invidiez şi urăsc sincer.

Imaginaţi-vă următorul scenariu (100% real în cazul meu): Te-ai pus în pat pe la 10 pm, plodul dormea de 10 minute. Ai încercat din răsputeri să adormi, dar erai atât de obosită de la celelalte nopţi nedormite încât ai reuşit abia pe la 12. La 12 şi 15 s-a trezit odorul în urlete. De foame. Treci la alăptat, cam juma de oră (media). Apoi cam 15 minute ții plodul sus la regurgitat. Dacă ești foarte foarte norocoasă, adoarme. Deci la 1 te pui la loc în pat şi încerci iar să adormi. Nu poţi. Ţi-ai da palme de ciudă. De fapt, îţi dai palme de ciudă, dar tot nu poţi să adormi. Ghinion. Nu poţi să iei nici un somnifer, că alăptezi. Deci înduri. La 4 când se trezește iar nici măcar nu ai reuşit să aţipeşti. La 5 adormi, în sfârşit, mai mult cazi în transă, iar la 6 fără un sfert plodul urlă de la colici aşa că trebuie să te trezeşti şi să îl plimbi prin casă între o oră şi două ca să tacă. Apoi iar alăptezi. Minim o oră (ziua durează mai mult). Apoi iar urlă, nu știi ce să îi faci. Vomită, te umple de lapte. Adoarme, nu știi dacă să fugi să te speli sau să mănânci o felie de pâine că ultima oară parcă ai mâncat parcă alaltăieri. Nu apuci să intri bine în baie că îl auzi urlând. Îl deranjează stomăcelul și nu poate dormi decât pe tine. Ore în șir. Totul, toate de mai sus, se repetă. Ore și zile și săptămâni în șir.  Deci da, când auzi soneria sunând și prietena ta cea mai bună se instalează comod pe canapea în așteptarea unei cafeluțe, dornică să-ți povestească ultimele aventuri ale lui Gigel de la scârbici, eşti în pragul fericirii depline și absolute.

După naştere, ultimul lucru pe care ai vrea să îl faci e să socializezi. Cu oricine, fără discriminare. Lăsați vizitele pentru momentul când vă cheamă ei. De fapt nu ei, mama. Şi pare serioasă. Și insistă. Altfel, scrieți-i o scrisoare şi uitaţi-vă la o poză cu ea dacă vă e dor că nu, nici telefoanele nu-s binevenite.

sleepy00.wordpress.com