Anchetă la Unitatea de Primiri Urgenţe din Târgu Jiu. Cadrele medicale sunt acuzate că au refuzat să-i acorde ajutorul unui bărbat căzut în stradă, în apropiere de spital. O tânără a intrat la UPU şi a solicitat sprijinul medicilor, însă i s-a spus să sune la 112. Revoltată de această situaţie, tânăra de 19 ani din Târgu Jiu a povestit întreaga păţanie pe facebook. Ramona Oprea, purtătorul de cuvânt al Spitalului Judeţean de Urgenţă Târgu Jiu, a declarat, pentru Mediafax, că se fac verificări în acest caz.. „Se fac verificări. Oricum, personalul UPU nu poate să părăsească incinta”, a spus Ramona Oprea. Şi asta după ce în luna iulie, tot în Gorj, la Rovinari, un localnic de 57 de ani a murit la doi paşi de spitalul din oraş pe motiv că medicul de la urgenţe nu a venit să îi acorde primul ajutor pentru că nu îi permitea „protocolul”.

Iată postarea:

„Miercuri, 15 august 2018, în jur de ora 18.00, ieşisem din casă pentru nişte cumpărături, împreună cu mama. Traversam părculeţul din faţa spitalului de pe Tudor, UPU cum este ştiut, adică Unitatea de Primiri Urgenţe a Spitalului Judeţean Gorj. Întins pe jos, după gardul viu, cu faţa în sus, un om pe la 50-60 de ani, cu părul alb-gri şi ochii plânşi. Ne-am apropiat de dânsul şi am observat că era desculţ, lovit la genunchi, bărbie, coate. Avea o plasă cu vinete şi roşii (probabil venea din piaţă), geanta pe banca de lângă, ochelarii pe jos, un pantof într-o parte, altul nici nu ştiu.

L-am întrebat cum îl cheamă şi mi-a răspuns, aşadar omul era conştient. Însă nu putea vorbi coerent. Avea sânge pe pantaloni şi era foarte roşu la faţă. Nu ştiu dacă avea sau nu vreo coastă ruptă, dar zicea că îl doare foarte tare încât nu se putea ridica singur. Susţinea că a fost bătut şi, plângând, mi-a zis «domnişoară, du-mă acasă, te rog, du-mă acasă». Vă jur că mi s-a rupt sufletul. Se vedea clar că omul nu era bine, aşa că i-am zis mamei să se ducă după ajutoare că stau eu cu omul. A mai venit lângă noi un domn între două vârste, internat peste drum, probabil fusese operat fiindcă se mişca foarte greu. Apoi, alte două femei, mamă şi fiică. Dar tot aşa de bine, alte 10 - 12 persoane au trecut nepăsătoare pe lângă noi…

„Mi-au spus calm, rece şi dezinteresat că nu au ce să facă”

Nu ştiam ce era de făcut, mama a rămas cu el, iar eu am traversat repede la spital, într-o uşoară disperare, aproape tremurând fiindcă nu mai trecusem prin aşa ceva până acum. M-am dus direct la parter, la urgenţe şi m-am adresat unui domn, nu am idee ce post ocupă, căruia am încercat să-i explic ce se întâmpla, iar acesta m-a trimis într-o sală alăturată, unde erau trei doamne, posibil asistente medicale. Le-am spus repede cum stau lucrurile, în ideea de a câştiga timp, dar nici măcar nu s-au ridicat de pe scaune! Stăteau jos, spunându-mi calm, rece şi dezinteresat că nu au ce să facă, că nu au voie să părăsească incinta spitalului şi, dacă vreau să-l ajut, să-l aducem noi la ele. Le-am spus că nu se poate ridica, că nici noi nu-l putem ridica, că nu ştim ce fel de traumatism are, dacă e sau nu voie să fie mişcat fără protecţie şi alte amănunte care să convingă că în joc e viaţa unui om. Fără rezultat! Ştiu că am spus la un moment dat: «Dacă nici urgenţele nu mă ajută într-o astfel de situaţie, atunci cine?»

Nu pot descrie tot ce am simţit atunci, de la disperare la furie. Adică, omul era rănit peste drum de spital, iar dânsele nici nu s-au sinchisit să se ridice de pe scaune? Îmi amintesc cum am spus: «Poooftim? Omul este fix în faţa spitalului dumneavoastră şi spuneţi că nu aveţi ce să faceţi să-l ajutaţi? Serios?» După ce au văzut că m-am enervat, mi-au spus să sun la 112, ca să trimită ambulanţa. Am crezut că nu aud bine, pe cuvânt! Am strigat: «Cum să sun la 112, când eu mă aflu deja în spital? Vă auziţi?» Şi, până să realizez ce se-ntâmpla, un angajat din spital era în spatele meu şi mi-a făcut semn să ies din sală. Nu-mi mai amintesc bine fiecare secunda care a urmat, ştiu doar că am ajuns afară şi ca n-am ieşit chiar de bunăvoie.  Probabil să-mi fi scăpat şi vreun «incompetenţilor», care s-a cam auzit. (C`est la vie! Măcar am spus cu glas tare adevărul, mi-am zis).

Aşadar, am traversat strada şi m-am întors la om. Mama a sunat la 112. Nu exagerez: cel puţin 5-6 minute au ţinut-o la telefon să o întrebe o mie de lucruri, în loc să ceară adresa şi să vină direct acolo. Apoi au urmat alte 10-15 minute de aşteptare, căci atât i-a luat ambulanţei să vină. Din masina, au coborat cativa oameni care au avut grija de ranit si niste politisti, oameni foarte ok, cu care am vorbit despre cele intamplate. Oamenii in uniforma mi-au dat dreptatate, dar nu aveau ce sa faca fiindca... asa e legea!

„Vai de noi!!”

Una peste alta, lucrurile nu au fost atat de grave incat sa conteze pentru viata sarmanului om timpul pe care l-am pierdut la UPU. Era epileptic şi făcuse o criză, poate fusese şi bătut. Dar acesta a fost un sfârşit bun pentru aşa o situaţie. Dacă ar fi fost altceva şi altfel? Un infarct miocardic, orice mai grav? Cum să nu mişti un deget când auzi aşa ceva? Sau cum sa treci pe langa, atat de nepasator, cand stii ca poti ajuta? Cum? Halal sistem! Şi ne mai întrebăm de ce medicii tineri, entuziaşti, aleg alte ţări ca să-şi facă datoria. Întreb şi eu, dacă legea din România apreciază ca jurământul lui Hipocrate e valabil doar în incinta spitalelor, mobilizarea spontană a cadrelor medicale aflate la serviciu în spitalele de lângă Colectiv, în octombrie 2015, a fost... ilegală? Asistentele care au coborât din spitale şi au acordat primul ajutor răniţilor trebuiau sancţionate? Sau luate drept exemplu pentru devotamentul dezinteresat în sprijinul umanităţii, conform scopului meseriei de medic. Vai de noi!”, a scris Petruţa.