Ați fost la Dunkirk? Cu greu mă pot gândi la ceva mai bun unde ați putea ajunge weekend-ul ăsta. 

Dunkirk e filmul anului și unul dintre cele mai bune filme de război ale tuturor timpurilor, asta clar. Și nu merită văzut decât la cinema; să-l vezi acasă e o blasfemie. 

Dacă ați văzut și v-a plăcut ultimul Mad Max, probabil Dunkirk o să vi se pară de două ori mai bun. Aceeași acțiune continuă, același suspans bine întreținut, aceeași muzică obsedantă, bântuitoare, aceeași mișcare de cameră care te târăște în mijlocul acțiunii.

Cristopher Nolan surprinde bine disperarea, drama, nebunia, stresul și mai ales tensiunea uneia dintre cele mai palpitante bătălii duse vreodată, nu doar în istoria celui de-al doilea mare război, ci și în istoria lumii. Povestea ”capturării” a aproape jumătate de milion de soldați englezi pe o plajă, chiar la începutul unui război care putea să se decidă chiar acolo, pe acele nisipuri însângerate, este captivantă și dacă o spui în scris. Nolan o spune în imagini și da, e un meseriaș al imaginii. 

Din păcate, după gustul meu cel puțin, Nolan se oprește iarăși la jumătate de pas de a crea o capodoperă a cinematografiei. Nu știu exact ce îi lipsește, deși bănuiesc. Poate un pic mai multă profunzime, poate un pic mai mult suflet, poate un pic mai multă delicatețe, poate câte un pic din toate astea. Sunt ingredientele care ar fi așezat Dunkirk în top 5 filme preferate, pentru mine. Așa, însă, s-a oprit la cel mai bun film al anului și nu e exclus să rămână acolo până în ianuarie 2018.

Rămân, totuși, cu o frustrare reală: că un artist al camerei și-al măreției în cinema, precum Nolan (scenele de luptă aeriană sunt amețitoare la propriu, adică la modul fizic), nu reușește să fie un monstru sacru, cum, din multe puncte de vedere, pare că ar merita. Dar asta nu face din Dunkirk o reușită mai mică. Este, în mod clar, cel mai bun film al unui mare regizor.

A.M.