Voi mâncați covrigi? Noi mâncăm. La birou. Adică uneori, așa spontan, fiecare când și cum are chef, trece pe la covrigăria de la colț și avem, în buro, dimineața, covrigi cu mac și sare, sau cu semințe, sau cu susan, fierbinți și aburinzi. Recunosc că mi se pare o treabă tare drăguță și îmi place mult să îmi încep ziua așa.

Ei bine, într-o dimineață din asta frumoasă de primăvară, am oprit iar la covrigărie. Era coadă (na, întotdeauna e coadă, e chiar într-o stație de autobuz). Așteptăm împreună cu o domnișoară blondă, fiecare câte șase covrigi. Eu șase cu mac, ea șase cu susan.

O mămică, doamnă între două vârste, cu un plod aferent de circa 9/10 ani, își vâră nasul coroiat pe ferăstruica pătrată, cu o hârtie de un leu în mână.

Un covrig, zice.

Cucoana cu tichia albă pe cap o privește flegmatic (nici asta nu era a mai amabilă creatură din Univers).

Așteaptă doamnele (și arată ilustrativ spre noi). Noi, doamnele, tăceam.

Mămica se uită la noi, se uită și la covrigii de ieșeau pe bandă, unul după altul.

Da’ câți mănâncă? 100?!

Schimb priviri complice cu colega de suferință, da nu vreau să-mi stric ziua. Așa că noi, doamnele, tăcem iar.

Văzând lipsa de reacție, joacă cartea supremă:

Hai doamnă (către vânzătoarea cu tichie alba), pentru ăsta micu’, îi e și lui foame.

La care ăsta micu’, absolut genial, creându-mi speranța în viitorul glorios al zilei de mâine și dovedindu-mi că are pe undeva și un tată, zice:

Mama, dar putem aștepta!

sleepy00.com