Nu făceam nimic acasă când stăteam cu fetița mea. Serios. Absolut nimic. Stăteam cu ea. Atât. Nu m-a întrebat nimeni niciodată: ce ai făcut azi? Că răspunsul nu ar fi fost tocmai amabil.

Însa am interacționat recent cu modelul ăla de soț care crede că sparge bolovani la serviciu și nevasta e în Bahamas la un cocktail cât stă acasă. Poate el chiar sparge bolovani la serviciu. Și când ajunge acasă e obosit și nervos că deh, el aduce pâinea-n casa și tu ai frecat menta toată ziua. Așteaptă să i se pună masa. Se strâmba că a rămas chiuveta murdara, chiar de nimic nu ești în stare? Și plodul eventual plânge. Cum adică să îi pasezi copilul în brațe când abia a intrat pe ușă? El e obosit! Nu? Ține-l tu, doar oricum e treaba ta și nu e ca și cum ai munci ceva.

Eu mă trezeam între 3 și 4 ori pe noapte. În prima lună dacă dormeam adunate 2 ore. Era cel mai urât coșmar ăsta cu somnul. Cred că viața unei mămici de mogâldeața mică, care sta acasă, e destul de asemănătoare.

Te trezești dimineața. Ești singură cu plodul. A mia miliarda dimineață singură cu plodul. Care nu vorbește. Gângure, cel mult țipă, ă-ă-ie. Când începe să înțeleagă care e papa și care e caca simți că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior. Pregătești micul dejun. Pentru plod, nu pentru tine. Te joci cu el. Singuri. Mașinuțe, cutiuțe, cărticele. Pregătești gustarea de dimineața. Singuri. Plodul plânge că nu ai pus cana roz ci cana galbenă. Plânge tare. Nu reacționează la argumente logice. Plânge des. Mai des decât ai tu energie după nopțile însfertuite. Nu mănâncă, te îngrijorezi, stresezi, turbezi că nu mănâncă. Iar joacă. Mașinuțe, cutiuțe, cărticele. Singuri. Iar plânge. Nu vrea să adoarmă. E mort, mort de somn, îi pica ochii-n gura dar nu vrea sa adoarmă. Adoarme. Primul somn pe zi. După 30 de minute se trezește. Urlând. Încă o oră să îl liniștești. Prânz. Nu mănâncă, te îngrijorezi, stresezi, turbezi că nu mănâncă. Da, iar. Joacă. Somn. Iar îi e somn. Iar nu vrea sa se culce. Iar urla. Și urlă. Urlă. Te întrebi dacă s-au mutat toți vecinii, altfel nu înțelegi de ce nu te-au dat încă afară din bloc. Ai face orice să nu mai urle. Încerci frumos, îi cânți, în brațe, pe spate, pe picioare, pe afară, pe dinăuntru, cu suzeta fără suzetă, nimic nu merge. Plângi și tu, desigur. Mai rău ca el. Sunteți singuri. Ești o mamă rea, sigur ești o mamă rea, altfel n-ar plânge atât. Poate e de la dinți? E de la dinți. Trebuie să fie de la dinți. Într-un final adoarme, suspinând. O zi grea. Oare ai mâncat azi? Nu-ți mai amintești sigur, parcă nu. Să mănânci ceva. Repede. Până nu se trezește. Fără zgomot. Să mănânci repede ceva ce nu face zgomot.  Probabil o nevasta model ar insera aici și o pauză cu gătit vreo 2 feluri și desert pentru soț și o tură de curățenie lună în casă. N-apuci să te așezi bine și se trezește iar. Măcar acum nu urlă. E binedispus, râde. Ieșiți afară, veniți acasă, joacă, mașinuțe, cărticele, cutiuțe. Singuri. Ultima oară când ai purtat o conversație cu un adult care nu implica plodul aveai 5 kile mai puțin, încă purtai machiaj și era vara. Mai precis vara de acum 2 ani. Seara. Vine soțul. Nervos. 3 ședințe azi, viața e grea, îi e foame, pune-i masa. Cum adică nu mai e pâine? Și nu te-ai dus să iei? Dar ce altă treabă ai putut avea, doar au mai crescut și altele copii, nu e cine știe ce filosofie. Și se pune la calculator și se joaca Need for Speed 8 sau ce naiba de joc mai e la modă zilele astea. Și fă-l sa tacă pe plod ca îl deranjează. Are nevoie de odihnă. Mâine iar sparge bolovani. El pune pâinea pe masa.  Se culcă liniștit și ghiftuit. Sforăie de poți să tai lemne pentru o iarnă grea pe el. Tu te trezești iar. De 3, 4, ori pe noapte, asta dacă reușești să îl adormi pe plod și să adormi și tu. Repetă. Ori n.

Știu tătici așa. Din păcate. Sigur știți și voi. Poate sunt mulți, poate sunt puțini, habar n-am.

Da, e faină imaginea aia cu baba și moșul care-ți spun, ținându-se de mână și cu o mutră împăcată, că au rezistat în căsnicie 50 de ani pentru că pe vremea lor nu renunțai la ceva când era stricat, ci încercai să îl repari, dar serios ca uneori nu mai ai ce repara. Eu nu știu ce ar mai fi de reparat la un soț care întreabă seara: tu ce ai făcut toată ziua dar dacă îl lași o oră cu plodul nu știe să facă nimic, te sună de 7 triliarde de ori să te întrebe unde-i aragazul că sigur l-ai mutat tu de-a naiba numai să nu-l găsească el, nu schimbă plodul chiar dacă trebuie să își pună pe nas o bucată de vată îmbibată-n alcool ca să poată sta în cameră cu el, nu-i dă să mănânce și mai are puțin și îl lasă și pleacă la bere cu băieții. Când ajungi, alergată, transpirată și cu inima-n gât după ora aia fugită numai tu știi cum, tot el e nervos foc de parcă ar fi stat o oră într-un puț cu șerpi nu cu plodul propriu și personal.

Mda, nu facem nimic când stăm acasă cu ei. Sunt zile mai rele, ca asta de-am descris-o mai sus (dar pot fi și mai rău de atât), zile mai bune, cu zâmbete și chicoteli, multe și astea. Sigur că merită. Sigur că e o vacanță, că le-aș trăi de o mie de ori, sunt o minunăție. Dar tații ăia care cred că nevasta e slugă și copilul le e străin merită... nu vreau să spun ce merita. Dar merită. Divorțați. Cel puțin divorțați.

www.sleepy00.com