De vreo patru ani încoace mi-am făcut un obicei, în perioada asta. Sigur, pe lângă obiceiul de a înjura fomiştii care umplu hypermarketurile de sărbători. E un obicei mai relaxant. Mă uit la ”A fost sau n-a fost”. După ce vezi filmul lui Porumboiu, documentarele şi talk show-urile despre Revoluţie sunt de prisos. Nimic nu surprinde mai bine esenţa românească şi, mai ales, esenţa românească în contextul Revoluţiei din 1989 decât ”A fost sau n-a fost”. Cu fiecare vizionare mi se pare că descopăr mai mult şi sunt din ce în ce mai încântat de subtilitatea fiului fostului arbitru. Dacă n-ar fi fost atât de plictisitor, m-aş uita încă o dată şi la ”Poliţist, adjectiv”, poate-poate aş înţelege ceva mai mult şi din ăla.

Oricât ne-am umfla în pene, revoluţia noastră n-a fost tocmai un gest spontan de curaj şi de ridicare a omului împotriva sistemului. În afară de câţiva nebuni, marea majoritate a populaţiei a stat închisă în case şi s-a uitat la televizorul care după anunţul cu mărirea pensiilor al lui Ceauşescu n-a mai emis, o bună bucată de vreme, nimic. Nu ştiu dacă e o tendinţă specifică oamenilor sau specifică doar nouă aceea de a ne supraaprecia meritele. Cu revoluţia sigur am făcut-o. Şi am şi exemple mai recente: handbalul. Tone de osanale aduse unei echipe care a luat un loc trei la europene, după ce a fost învinsă de un no name în handbalul mondial: Suedia. La handbal suntem buni, avem tradiţia de partea noastră, e stupid să compari handbalul cu fotbalul. E ca şi când presa din Brazilia ar lăuda echipa de fotbal comparând-o cu naţionala de hochei, care iată ce greu se descurcă.

Ne place să ne lăudăm, ne place să ne lamentăm şi ne place să bem. Asta se deduce clar din filmul lui Porumboiu. Şi tot cam asta am vrea să şi facem de sărbătorile astea. Să ne lăudăm, să bem şi să ne lamentăm. Neapărat în ordinea asta.