Mult timp am crezut că judecătorii de la Curtea Constituţională a României sunt, aşa, un fel de îngeri care plutesc pe deasupra noastră şi atunci când greşim ne aduc pe calea cea bună. Mi se păreau, în robele lor roşii, desprinşi din epoca lui d’Artagnan. Aşa bătrânei cum par unii credeam că pot oricând să scoată spada şi să-i ciuntească moţul celui care ar fi îndrăznit să se atingă de legea supremă în stat pe care ar fi trebuit s-o apere cu preţul vieţii. Faptul că partidele politice şi preşedintele îi nominalizau pe cei 9 corifei nu mi s-a părut a fi o chestiune atât de importantă pentru că porneam de la principiul că indiferent cât de îngeri ar fi ei n-o să-i nominalizeze însuşi Dumnezeu. Chiar şi atunci când mi s-a părut că au cam dat-o la întors în chestiuni sensibile am crezut că aşa o fi judecata dreaptă în cel mai înalt for. Nu aveam de ce să nu cred aşa din moment ce deciziile exprimate de cei 9 trebuiau respectate de toată lumea din România indiferent de poziţie şi funcţie, decizii care deschideau de multe ori o cale de urmat pentru un popor şi o ţară. O decizie judecătorească este adresată câtorva persoane pe când decizia CCR se adresează întregii ţări. Mai mult de atât nu-ţi poate da Dumnezeu dacă te-ai învârtit în lumea justiţiei. De când suspendarea şi posibila demitere a preşedintelui Băsescu s-a mutat la CCR mi s-au năruit toate miturile. I-am văzut pe îngeri transformaţi în Draci. I-am văzut coborând din sferele rarefiate şi vorbind în direct la televizor. I-am văzut scuipându-se între ei şi pârându-se care pe unde şi-a făcut concediu. Mai mult, i-am văzut dedându-se la obiceiuri lumeşti, la ciordeli din textele deciziilor, la şuturi aplicate în părţile dorsale la plăcerea drăcească de a bârfi, la păcatul îngâmfării şi la ciondăneala ţigănească pe nişte legi pe care le-au învăţat şi copii mici de când politicienii le tot pitrocesc la televizor. Când procurorii au intrat peste ei să caute hoţii, care au ciordit textul care a schimbat sensul şi poate şi preşedintele României, s-a prăbuşit tot. În curând mă aştept să intre şi mascaţii şi să-l umfle pe octogenarul Predescu ca să nu se mai trezească vorbind la colţ de stradă ca ultimul lubeniţar. Cât despre judecătorul Toader care se plânge presei că nu are altă sursă de informare decât presa despre deciziile instituţiei din care face parte nu mă mai mir. Trăim într-o lume halucinantă în care nici cele mai înalte valori şi instituţii ale statului nu mai sunt recunoscute. Războiul civil politic ne-a cuprins pe toţi. Primii morţi au şi fost ridicaţi de pe câmpul de bătăliei. După acest război care parcă nu mai are sfârşit nu-mi doresc o conferinţă de pace gen Ialta, pentru că acolo marele învingător a fost de fapt Stalin.